Al. CistelecanDaniel Pișcu e cel mai excentric și mai exotic optzecist. Nu pentru că n-ar apela și el la destule procedee și proceduri optzeciste, ci pentru că le folosește într-o ludică ermetizantă în care s-a prins singur în capcană. La nevoie, se poate spune cum e făcută poezia lui Daniel, dar asta nu ajută prea mult la scoaterea vreunui sens ori la traducerea în inteligibil. (Firește că marchez aici o limită personală pe care n-am de gînd s-o transfer și asupra altora). Secvențe care fug una de alta, jocuri lexicale, aluzii de rafinament erudit, totul pe un fond ludic și totul contorsionat pînă la abstruze sau absurde, cam asta e rețeta eficientă. Daniel nu e un poet care se vrea înțeles, ci un poet cu pasiunea provocării intelective și a exploziei de fumigene. Chiar dacă e vorba de o scenă domestică – doi bătrînei odihnindu-se într-un parc – iar poemul pare a porni o meditație despre melancolia trecerii timpului, scena se desface în acte minuscule care subminează – cel puțin aparent – orice coerență descriptivă ori reflexivă, spartă în bucățele care sar cît colo față de pretextul inițial, amestecînd gravele și ludicele într-un mănunchi din care firul reflexiv abia se mai vede iar cel descriptiv pare cu totul compromis de răsucirile ludice: ”Cei care vin de dincolo aduc cu ei secunde./ Nu vă apropiați, nu clătinați bărcile de unde./ De dincolo, deja, au venit clipe/ Și au trecut odată cu fumul din pipe.// Un bătrîn s-a oprit la copilul din leagăn/ și tot ca el de ingenuu meargă-n/ Lacrimi de vînt, ochi roșii după/ Floarea ofilită sub timpul din lupă.// Mai mare se face durerea pe bancă,/ Bătrîna se pierde în pulbere, parcă,/ Cuvîntul și el mai mult se mîhnește/ Sub tăcerea plecată în lacrimi de pește.” (Cei care vin de dincolo). Cu toate răsucirile și deviațiile de la aparenta promisiune, sensul reflexiv plutește pe deasupra versurilor asemeni unui pumn de ceață împrăștiat. E, de altfel, modul lui Daniel de a duce incoerența (sau coerența) doar pînă la sugestia unui sens, nu pînă la determinarea lui. Sensuri precare, ce abia par să se înfiripe, conturează el, nu sensuri trasate net.
Asta dacă nu cumva – ceea ce se întîmplă tot mereu – se lasă în voia eufoniilor și stîlcește slovele ca să iasă muzica: ”Anul Nou în cavou,/ a urat infidelul pistil./ Rîse bobul de rou,/ floarea crescuse tiptil.// Afară s-a fost înnoptat,/ ochiul se stinge din drum./ Totul trebuie vindecat/ Anul Nou, în flori și Acum.” (Floarea crescuse tiptil). Ar părea că peste Daniel vine un vers eclatant – prin muzicalitate ori carismă aforistică – și căruia poetul îi înjghebează un spațiu de locuit prin simpla efervescență a eufoniilor. Dacă din această joacă se ajunge la alăturări de tip suprarealist, cu atît mai bine, Daniel nu refuză tangentele la suprarealism; dacă nu, lasă doar principiul ludic să zburde: ”Fără job/ De mîncat/ Pe-apucat/ De avut/ De-nceput/ De strîns/ Și de plîns/ Doar o carte/ Numa-o parte/ Fratelui din Marte/ De la o dischetă/ Pîn la bicicletă/ Pîn la trotinetă/ Pîn la motoretă” (Job). Astfel de pîlpîiri ludice, fără suflu, se aprind tot mereu, umplînd ultimul volum – Hermetica mirabilis (Tracus Arte, 2023) – de artificii. Nici senzualele n-au la Daniel alt regim decît tot cel ludic, dar aici desenul e mai conturat cu inefabile, pe un fond de umor: ”Pe o magnolie tristă/ să te privesc precum un VIP într-o revistă/ fotografiindu-ți sînii/ cum numai purii/ privind Cenușăresei nurii” (Am încercaimatt…). Nu-ncape vorbă că principiul progresiei ludice, animat eufonic, merită un premiu și un omagiu, pe care Daniel i le și aduce: ”Rima nu-i o crimă/ Rima este-o primă/ Dată celor treji, viteji/ Celor fancy, breji/ Care trec și peste timp/ Ajungînd într-un Olimp/ Ce-i barem major/ Făr de-ocol minor.” (Rima). Daniel e, desigur, dintre cei fancy și breji.
