Epistola despre literatură

La cît de atent și scrupulos urmărește Papa Francisc agenda tuturor crizelor contemporaneității, Epistola despre literatură (dată în 17 iulie a.c., la San Giovanni in Laterano, în al XII-lea an de pontificat) nu putea fi o mare surpriză, chiar dacă nu era, poate, așteptată. Oricum, a devenit deja o tradiție ca papii să se preocupe și de starea culturală a lumii, nu doar de cea spirituală, și să se adreseze direct creatorilor de artă. În realitate, epistola papală nu e atît despre literatura ca atare – căci scopul ei nu e de a revela în Papa Francisc un teoretician literar -, cît despre criza lecturii și despre rolul esențial al acesteia în formarea unor oameni responsabili și sensibili față de ceilalți. Dar și responsabili de propria vocație umană. Gîndul inițial, mărturisește chiar de la bun început Sfîntul Părinte, a fost să se adreseze sacerdoților și viitorilor sacerdoți, dar cum problema abordată și soluțiile recomandate îi privesc pe toți cei aflați pe calea propriei formări, a deschis perspectiva. Ideea unei epistole dedicate rostului lecturii în formarea umană a survenit în urma constatării că-n programele seminariilor teologice literatura e tot mai marginalizată, de nu de tot abandonată: ”Literatura e adesea considerată o formă de divertisment, sau chiar de-a dreptul ca o expresie minoră a culturii și care n-ar aparține parcursului formativ și, prin urmare, nici experienței pastorale concrete a viitorilor sacerdoți.” E o prejudecată păguboasă, susține Pontiful, căci ”Literatura are /…/ de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi dorește de la viață, deoarece intră într-un raport intim cu existența noastră concretă, cu tensiunile sale esențiale, cu dorințele ei și cu semnificațiile ei.” Eliminarea literaturii, a poeziei și romanelor, din curicula formativă e un fapt care ”stă la originea unei grave sărăciri intelectuale și spirituale a viitorilor preoți, care sînt, în felul acesta, privați de un acces privilegiat, tocmai prin intermediul literaturii, spre inima culturii umane și mai cu seamă spre inima ființei omenești.” Ceea ce e grav pentru sacerdoți, e la fel de grav pentru orice om. Despre ”folosul” literaturii în formarea umană și sacerdotală vorbește apoi întreaga epistolă, Sfîntul Părinte pledînd pentru reîntoarcerea lecturii între preocupările și pasiunile noastre vitale. Fără exces de erudiție și apelînd chiar și la propria experiență de profesor, Sfîntul Părinte invocă doar cîțiva teologi – din trecut și din vremea noastră – și cîțiva scriitori pentru eșafodajul pledoariei sale. Dar ideea de bază pe care o susține e că literatura ”e indispensabilă” omului (cel puțin celui credincios): ”pentru un credincios care vrea în mod sincer să intre în dialog cu cultura timpului său ori pur și simplu cu viața persoanelor concrete, literatura e ceva indispensabil.” Iar Papa scoate cu forță în evidență funcția de formare și cunoaștere pe care o are literatura, dar și funcția ei comunională: literatura ”ne face sensibili la misterul altora” și ”ne învață cum să ajungem la inimile lor.” Peste toate, ea reprezintă ”un fel de sală de antrenament al discernămîntului, care împrospătează capacitățile sapiențiale ale scrutării interioare și exterioare”. Literatura ne umanizează, ne învață ”să recuperăm modul de a ne raporta mai binevoitor la realitate”, /…/ ”iar în acest fel s-ar putea să lăsăm să se vadă surplusul infinit al existenței. Distanța, lentoarea, libertatea sînt caracteristicile unei abordări a realității care găsește tocmai în literatură o formă de expresie nu, desigur, exclusivă, dar privilegiată. Literatura devine astfel o sală de antrenat privirea pentru a căuta și explora adevărul persoanelor și al situațiilor ca mister, pline de un exces de sens care poate fi doar parțial manifestat în categorii, scheme explicative, dinamici lineare cauză-efect, mijloace- finalitate.” Literatura, conchide Papa, ”îl ajută pe cititor să-și înfrîngă idolii limbajelor autoreferențiale, fals autosuficiente, static convenționale, prin care adesea riscăm să pătăm și discursul nostru eclezial, întemnițînd libertatea Cuvîntului. Cel literar e un cuvînt care pune în mișcare limbajul, îl eliberează și îl purifică: îl deschide, în fine, spre propriile sale posibilități expresive și explorative, îl face primitor pentru Cuvîntul care-și face casă în cuvîntul omenesc”. E o pledoarie pentru lectură făcută din inimă, aproape dureros de participativă. O epistolă, așadar, care ar trebui să pătrundă și-n școlile laice, căci și acolo lecturile literare sînt în mare suferință.