Emigranți la debut

Emigrantul mizantrop

(Andrei-Codrin Bucur)

            N-aș vrea să licitez pînă la a spune că epicentrul debuturilor poetice din ultimii ani s-a mutat în diaspora, deși asta n-ar fi neapărat o cacealma. La urma urmei, cu cinci milioane de români plecați și cu cîteva mii de studenți care se instruiesc prin toată lumea, nici n-ar fi chiar de mirare. Cu atît mai mult cu cît clasa intelecuală română din străinătate e în continuă creștere. Rămîne fapt că poezia noastră se deteritorializează și că tot mai multe nume vin acasă doar sub formă de cărți. Unele dintre acestea se trag din experiențe de oameni așezați acolo, altele vin doar din experiențe pasagere (de studiu, de turism), dar toate valorificînd deopotrivă un fond de nostalgii și unul de exasperări. Din perspectivă lirică, diaspora nu pare ceva idilic.

            O notă cu totul aparte în lirica desțăraților o aduce Andrei-Codrin Bucur în La bella Italia (Tracus Arte, 2021), unul dintre cîștigătorii premiilor ”Alexandru Mușina”. Aparte și prin retorica realist-nonșalantă, de oralități ca și spontane (destule din ele provocatoare pentru pudibonzi, dar nu excesiv), și prin saga de migrant ca atare, luată chiar de la capăt, de la îmbarcare, și derulată într-un epic de episoade. Andrei precizează că e vorba de ”antipoeme jurnaliere”, deși nu era trebuință, căci lucrul e evident din capul locului. Secvențe de jurnal sînt, într-adevăr, poemele lui, înșirate pe un proiect biografist desfășurat ca eșec și pe un portativ de dezamăgiri. Andrei e un mizantrop rezolut care nu lasă nici o portiță iluziilor și amăgirilor (de sine sau de alții/altele). E gata decepționat de la primul pas și volumul nu face altceva decît să documenteze și să argumenteze această premisă deceptivă, aparent cinică în constanța ei. Dar nici nu găsește vreun contra-argument la această atitudine genuin vexatorie, tradusă într-o scriitură insolent apelpisită. Realitatea nu ridică nici o obiecție la acest tratament de tupeist, ba dimpotrivă, îl motivează la fiecare pas. Chiar de la primul, la trecerea prin vamă: ”ne trage în parcare amenință c-o va umple/ cu ce-avem prin mașină ș’apoi ne face semn cu degetele/ c-ar fi cazul să cotizăm/ dar cu 15 euro nu-ți cumperi pită și mai tre’ să-mpartă/ și cu ungurii…” (Începe să picure).  Sînt extracții realiste de fapt-divers care conturează o morală socială pe care, în eposul călătoriei și-n epica lirismului, le întîlnește pretutindeni. Și la spital tot ca la vamă: ”asistenta l-a trimis la cumpătăruri/ o sut’ de lei bătută pe muchie pentr-un pumn de pastile/ ca să afle că i le schimbase cu altele din magazia/ spitalului/ iar seara alea pe care i le adusei eu să se reîntoarcă/ la farmacia particulară de peste drum” (În minte fierb tone de vulgarități). Scene ilustrînd morala de-acasă. Dar nici în Italia nu-l așteaptă vreo bucurie: ”abia am adormit azi-noapte. camera era plină de praf/…/ nu-i pic de unt în frigider și nici dram de pîine-n/ cămară”. Mici incidente domestice de frustrare care se vor emfatiza pînă la a deveni repertoriul cotidian al acestui jurnal. Darea de seamă despre soarta migranților e veristă și aproape naturalistă în conspectul lui Andrei: ”avantajele și dezavantajele unei badante: 900 de euro/ pentru circa 22 de ore pe zi (evident și noaptea) petrecute/ în locuința angajatorului/ serviciul cel mai căutat: fare compagnia, cu alte cuvinte/ dacă bătrînul care te plătește la sfîrșit de lună îți cere/ să-i priveghezi somnul de amiază să-l ții de mînă/ de fiecare dată cînd merge la veceu iese la mișcare/ vrea să facă piața sau pentru că pur și simplu așa/ i se năzare ești nevoită să i te supui” (Mi se încrețește pielea de pe degete). Dezamăgirile (măcar că-s fondatoarele lirismului și se preced chiar și pe sine) sînt atît de sistematice încît ochiul lui Andrei devine de-a dreptul cinic, programat deja pe urîțeniile și stridențele lumii. Nici chiar Veneția nu rezistă la această agresiune a privirii cinice, după cum se vede din această cartolină: ”mirosul algelor în putrefacție cerul cețos filtrînd razele/ de soare țipetele bulimice ale pescărușilor/ țiganii de la intrarea-n bazilică mîna lor întinsă/ vorbesc despre cît de reală și neiertătoare e viața/ mai puțin fotografiile din viermănoasa veneție” (O plimbare de juma de zi prin galeriile mușuroiului). Temeiul dintîi al acestui cinism consemnativ îl reprezintă însă fariseismul (Andrei e, de fapt, un moralist ultragiat), prefăcătoria și indiferența la drama adevărată: ”faza aceea cînd căsăpise un spion și toți se uitau la el/ cu privirea celui care n-ar fi vătămat o muscă/ dar care-și spală cu seninătate botul merțanului/ mînjit de sîngele patrupedului pe care l-au lovit în plin” (Ai fi zis că-i o zi minunată). Aceeași iritare care dă în sarcasme și caricaturale se răsfrînge și asupra mofturilor literare ale lumii internetului (dar nu numai): ”comentariile lor de pe net/ ședințele literare: uai de fain!… ce mișto!… bravo!/ că știe X cine sunteți și că dă Y un scuipat pe voi/ e jenant să vezi cum se milogesc pentru cîteva like-uri/ argumentul forte al ființării”. Mizantropia lui Andrei nu e însă decît fața vizibilă a exasperării, ascunsă după reportajele cotidiene, dar izbucnind pînă la urmă: ”Iisuse scoate mauserul/ apasă odată pe trăgaci!”

            Nu sînt multe astfel de supape (nici nu era nevoie) dar ca să se întrevadă fondul de candoare strivită și de pathos Andrei mai lasă cîte una deschisă, spărgînd rulajul nonșalanței cinice: ”ea – rațiunea pentru care scriu”. Amestecînd gravele printre caricaturale, Andrei nu ascunde, totuși, faptul că scrisul lui e o erotică: ”așa se întîmplă cu scrisul/ te-nvăluie și te aduce în fața foilor la început/ iar pe urmă ești sculat din somnul inspirației/ gîdilat în nări de colbul înălțat de mătura pe care/ lipsită de tact femeia în halat o mînuiește/ la trei metri de tine/ nu știi un’ te afli și holbezi ochii”. Mici picături de cianură răstoarnă tot acest spectacol al dezamăgirilor duse în cinism: ”ne îndrăgostim de ghilotina/ din ochii amantei”. Realismul  de jurnal cu care e denunțată lumea relevă, clandestin, drama de candoare și de idealități. O dramă, însă, care nu mai are estetică decît întorcînd-o pe dos.

Tratamente anamnetice

(Roxana Baltaru)

Plecată și ea în țările calde, Roxana revine, odată cu stolul 2021, spre a-și revedea, fie și în fugă, vechea Grădină de naftalină (Casa de pariuri literare). Naftalina pe care o cultivă servește mai mult la conservarea amintirilor decît a străvechilor haine de sărbătoare și cu un pachet de evocări și începe cartea. E o revărsare de nostalgie și empatie, centrată în jurul bicăi Raveca și cu iradiații din inocența – recuperată pe cît s-a putut – a copilăriei. O scriitură tandră, prefăcut seacă, în care Roxana contopește fondul emotiv al nostalgiei cu notațiile de frustrări, reconstituie ritualurile cotidiene din care se alcătuiau destinele agresate ale vremii: ”pentru noi eram/ bunica străbunica nepoata// vara strîngeam fînul iarna/ alăptam mieii/ laptele curgea/ prin biberonul atașat la sticla de Cola.// grădina ne ajungea prin televizor/ de-abia ne ajungea/ ca limba unui șarpe lung dimineața./ orele 6:55 -/ Deșteaptă-te române/ prin aburul de cartofi prăjiți/ Deșteaptă-te române/ mîinilor care dau la vite/ Deșteaptă-te române/ mîinilor care calcă uniforma/ Deșteaptă-te române/ picioarelor care fac naveta.// grădina ne ajungea prin țidule/ cupoane de pensie și chitanțe/ le conțineau vase bune/ în sucul chimic nemuritor// ca să ne justifice existența/ în cazul în care întreabă cineva/ dacă avem dreptul/ dacă figurăm” etc. (Grădina de naftalină). Un strop de cinism contemplativ se topește în temperatura emotivă a retrospecțiilor, colorînd realist idilismul și nelăsînd necenzurate amintirile. Dar imaginea centrală și figura bicăi Raveca rămîn în conture de icoană: ”plita trosnind ușa pașii frigul/ mugetul animalelor mari și mici/ dimineața și Dumnezeu/ îi cerea de mîncare.// le mulțumea pe toate/ bica Raveca ținea pe umeri un basm/ pe cale de dispariție” etc. (Biografie). Fluxul de căldură evocativă e domolit de frazarea pur nominală, de reducția notațiilor la inventarul de parole nostalgice, într-o convenție biografistă și minimalistă sancționată de cîte-o reflecție deceptivă: ”în pod se află temporar/ lada cu hainele de moarte// o pereche de mocasini/ costumul național/ baticul negru cu/ bujori/ patru punct cinci metri de pînză/ douăsprezece ștergare/ tot atîtea lumînări/ batiste acătării pt cei cu funcție.// timpul trece -/ o banalitate” (Treburi casnice). Copilăria și inocența ei rămîn însă, pentru Roxana, un stigmat definitiv, ”un scai tricotat în călcîi”. Împunsătura lui se simte și-n grupajele următoare, îndeosebi sub forma unei candori confesive bine controlată.

E, de regulă, un control asupra temperaturii afective, căci Roxana are tot timpul grijă ca acest registru să nu dea în foc: nici prea mult idilism în evocări, nici prea multă implicare în erotice și nici prea mult sarcasm cînd temele devin mai sociale. Aranjamentul (vag) biografist al volumului permite fiecăreia din cele patru secvențe să-și asume subtextual un segment biografic punctat de notații de stări sau de incidente revolute și reactivate. Partitura mai erotizantă din Tipsy se ferește de senzualități inflamate, preferînd un registru de minimalizare și o descripție de tip analitic și deceptiv a senzațiilor, în codul ”iubirilor mici” și pasagere: ”eu cu teniși peste pantofi/ iar tu, tot tu.// iubirea noastră mică/ mirosind a prezervative aromate/ tîrîndu-se monoton prin sufragerie/ omidă cu antene moi” etc. (Iubire mică). Stările propriu-zise derivă aici din episoade recuperate dintr-un jurnal de peripeții mai degrabă decît de sentimente: ”cînd ai să te întorci, Natașa/ mergem la mare// să-mi promiți că nu mai aduci la cort/ poeți neînțeleși de vîrsta lui taică-miu// eu nu mai umblu prin camping/ în așteptarea beepului” etc. (Girls just wanna have fun). E un scenariu sentimental reconstituit din anecdotică erotică, așa că orice urmă de patetism e eliminată din premisa ca atare a confesiunii. Amintirile au nerv epic, dar și peripețiile au ritm alert: ”te-am întîlnit căutam echilibrul/ ne-am strîns la piept/ am făcut dragoste ne-am dat/ inimile în grijă// apoi ai vrut sexul meu/ so I fuck with no other/ pe nexus te organizezi/ tu și lumea” (Nexus). Frivolitatea astfel jucată duce confesiunea în pragul autocaricării. Destul de îndrăzneață în limbaj și cu vădită dispoziție ludică în compoziția poemelor – nu se dă în lături nici de la scriitura caligramatică -, Roxana nu trece linia roșie a confesiunii, ținînd-o în stare ușor congelată. Mai direct confesive sînt, de fapt, micile portrete schițate, cum e cel din Anii Taniei din Toscana: ”prin părul vîlvoi/ vede lipit de oglindă/ abțibild cu I Love You// badanta adolescentă/ împinge pieptenele”. Arta confesiunii indirecte e cea practicată de Roxana. Cea directă se adună mai degrabă din sugestiile subtextuale, din fluxul incidentelor, folosite ca un soi de fabule. Dar viteza lor de sugestie duce la conturarea unui peisaj dialectic de stări, cu o cheie de deceptivitate sentimentală.