Dramă în cinci acte

Așa cum a făcut Ionuț Butoi selecția episoadelor din jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu – în Pagini de jurnal. 1946-1948, Ediție îngrijită, introducere, comentarii, note și epilog de Ionuț Butoi, Editura Eikon, 2022 – pare o premeditată așezare în cinci acte – cu prolog și epilog – a unei drame ce se întinde pe trei ani. Introducerea precizează și criteriul selecției – ”ghidată de propriile mele interese de cercetare”, zice îngrijitorul ediției – și criteriul omisiunilor: ”am lăsat la o parte pasajele care țineau de viața intimă a familiei, considerațiile autoarei sau anumite aspecte de viață cotidiană repetitive”. O sită a fost folosită și în cazul ”personajelor”, alese pe criteriul relevanței și frecvenței cu care apar în notele Mărgăritei. Acestea sunt multe chiar și așa, căci e prezent tot lotul subsecretarilor de stat acuzați în procesul în care era parte și Mircea Vulcănescu, prieteni, familiari, plus cîteva persoane incidentale. Aproape toate beneficiază de cîte o notiță de prezentare (afară de cele ”neidentificate”), într-un aparat scrupulos (cu o simpatică scăpare de corectură, totuși: Maricel Holban e tot ”Maricel Holban” și atît, în nota 137; bine că beneficiase de o notă anterioară). Dar chiar și așa, cu filtrele acestea asumate, jurnalul Mărgăritei reprezintă ”o frescă socială a vieții cotidiene din primii ani ai comunismului”. Perioada e numită de Butoi ”a comunismului de tranziție”, deși poate mai adecvat ar fi fost ”a tranziției spre comunism”, căci lucrurile sînt încă amestecate. Unele lucruri din vechiul sistem mai supraviețuiesc: bunăoară, Arșavir Acterian îi aduce Mărgăritei 440.000 lei ”de la Enciclopedie” (p. 15), al cărei proiect (în care era implicat și Mircea Vulcănescu) nu era încă suprimat. Nici optimismul oamenilor nu dispăruse de tot: ”lucrurile se vor schimba în bine”, îi spune Doamna Rainer Mărgăritei (la p. 16). Lumea încă mai comenta cu ironie schimbările: la inaugurarea cursului lui Belu Zilber – ”Nae Ionescu al prezentului”, cum îl califică Zizi Constante (p. 18) – un student îi șoptește colegului de alături: ”o antenă comunistă în universitate” (p. 19), semn că astfel de antene erau încă rare. Chiar și arestații sînt încă în bună dispoziție glumeață: la apelul făcut de judecător, Ion Fințescu răspunde ”prezinte”, iar Vulcănescu – ”de față”, în loc de ”prezent” (p. 21), iar la despărțire ”își scoate bereta și ne face un salut larg și învîrtit de muschetar” (p. 24). Pînă și rechizitoriul procurorului i se pare Mărgăritei prevestitor de bine: ”Rechizitoriul lui Stavrescu pentru toți – foarte bun. Pare o pledoarie în favoarea lor”. (p. 87). Paznicii înșiși par să simpatizeze cu acuzații și le îngăduie vizitatorilor gesturi interzise; ba unul dintre ei (ce-i drept, e o excepție), după ce strigă ”toată lumea să iasă afară”, adaugă ”asta e numai cu gura” (p. 137). Gesturile umane încă rezistă, deși sunt tot mai puține iar optimismul și speranțele se subțiază treptat pînă la dispariția lor totală.

O partitură centrală – alături de scenele din proces – o reprezintă însemnările despre viața de zi cu zi a familiei, tot mai apăsată de privațiuni. Mărgărita o duce tot mai greu, dar are în jurul ei prieteni care o ajută cum pot: ba cu ”o sticlă mare plină cu prune uscate” (p. 35), ba cu ”un coș cu mere și o pungă cu orez” (p. 100), ba cu lemne de foc, făină sau chiar cu bani (împrumut). Mărgărita începe să vîndă din ceea ce are, dar tot nu poate face față: abia are bani de ”o lumînare și două ramuri de mahonia” (p.97) pentru a omagia morții familiei, iar pachetul primit din străinătate nu-l poate scoate, căci ”n-am parale cu ce să-l scot” (p. 124). Impozitele sînt și ele secătuitoare. Cu greu mai poate face rost de cele necesare pentru pachetele duse lui Mircea.

Sărăcia e dublată de o nesiguranță tot mai accentuată și de panica de zi cu zi. Într-o noapte, la 4,30, cînd sună soneria și se aude motorul unei mașini, se întreabă ”Vin să mă aresteze sau e Mircea?” (p. 43), incertitudinea fiind atît de profundă încît ambele posibilități păreau a se putea îndeplini. Perchezițiile din toiul nopții sporesc angoasele pînă la insuportabil, așa încît Mărgărita ajunge să creadă că ”ziua în care voi muri va fi o ușurare” și că ”a(m) pus început mîntuirii” încă ”din această viață” (p. 45). Zvonurile care bîntuie intensifică și mai mult teroarea cotidiană în creștere exponențială. Recensămîntul prevăzut e un astfel de prilej de teroare prin zvonuri: ”auzisem că au să vie noaptea, că au să caute prin lucruri, că au să aibă în vedere cubajul în raport cu numărul persoanelor etc.” (p. 127). Cu atît mai mult zvonurile privind sentința din proces, adăugate celor ce deja știa despre viața din închisori (din relatările lui Mircea, află de atrocitățile de la Aiud, unde ”mureau cîte 4-5 oameni pe zi, de foame. Se umflau și mureau. Alții înnebuneau. Unii erau mîncați de vii de șobolani”) (p. 88). Drama familială e atît de acută încît evenimentele politice și sociale aproape că se estompează: abdicarea regelui trece abia semnalată.

Scrise majoritar în franceză, însemnările Mărgăritei au concizie și precizie. De regulă în fraze scurte și folosind un soi de prezent continuu care dă impresia de simultaneitate a notației cu faptul notat, scrisul Mărgăritei e alert și direct: ”Sora doamnei Netta, Mirea, așteaptă cu mine. Așteptare îndelungă. Sandra nu apare. Timpul trece. Cobor de mai multe ori, căutînd-o la porțile Palatului de Justiție” etc. (p. 64). Nu lipsește din nici o însemnare buletinul meteorologic: ”La 7, este o lumină roz afară. Ridic storurile să o văd. Da, ziua e roz, dar, de îndată, norii acoperă cerul și ziua devine gri, moale și umedă” (p. 36). Sau, la 30 decembrie 1947: ”Zi de primăvară. Aerul e cald. Soare și senin.” (p. 98). Aproape fiecare însemnare începe, ritualic, prin consemnarea ”stării vremii”, în peisaje concrete, deși Mărgăritei nu-i lipsesc virtuțile literare: ”Cornul lunii, subțire, se deschide ca marginea unei cupe de argint sub sclipirea luceafărului”. (p. 143). Nu-i lipsesc nici calitățile portretistice, la fel de concise și pregnante ca și cele meteo. Nu face multă portretistică (din păcate!), dar și cînd o face din două vorbe scoate un personaj cît se poate de concret: iată, bunăoară, cum se prezintă avocatul Preotescu: ”Cînd tace, parcă-i vine să verse după un chef, cînd vorbește, parcă e turbat sau face gargară” (p. 142). Tot atît de pregnant e gravat și Eugen Cristescu: ”gros ca un porc îngrășat și cu o expresie de om înecat în materie” (p. 69). Cu așa privire ageră, nu-i de mirare că vedem cum e îmbrăcată orice doamnă cu care se întîlnește și cum arată străzile bucureștene. Mărgărita e o realistă acută, cu ochi iute și necruțător, deși îi displace bîrfa. Notațiile ei sînt în stil atic, fără înflorituri și fără lamentații întinse. E un stil de o decență absolută. Și de o demnitate a suferinței reprodusă cu maximă austeritate.

Ionuț Butoi comentează fiecare ”capitol” și contextualizează evenimentele cu acribie suficientă, așezîndu-le în contextul politic, juridic și social. Practic orice comentariu al cărții ar trebui să fie plin de citate din analizele lui strict adecvate, dar e mai bine să fie văzute în extensia lor decît epitomate.