Două convorbiri cu Pessoa

I. Discursul îndrăgostit

Toți cititorii (cu excepția unora care se cred critici literari) vor să se bage – și se și bagă – în sufletul scriitorilor, transformînd lectura într-o agresiune amoroasă și efortul de înțelegere într-un asalt de dragoste. Puțini au însă tupeul de a pătrunde în toate cotloanele și de a ajunge să dialogheze cu ei ca și cu iubitul menit (sau, cu vorbele Mihaelei Vancea din ”Vatra”, nr. 1-2/2021, ducînd intimitatea pînă ”aproape de statutul familiarității dintre doi amanți”), atingînd astfel beatitudinea identificării. Dar chiar asta i se întîmplă Angelei Martin (în Lăuntrul ca scenă. Dialoguri cu Fernando Pessoa, Editura Tracus Arte, București, 2020) după ce se scufundă în Cartea neliniștirii: ”Tot strecurîndu-mă în sufletul tău, simt că m-am afundat într-un fel de conviețuire multiplă”. Nu mai e doar un efect de comprehensiune, ci unul de contagiune existențială, ca și cum Angela ar fi atins condiția de multiplicitate a echipei de heteronimi care e Pessoa. Cît a fost vorba doar de înțelegere, multiplicitatea heteronimică i s-a părut doar ”un moft al lui Pessoa”, drept care i-a și identificat cu el ”fără a mai sta pe gînduri.” Dar lectura din acest eseu-dialog sare de la nivelul cuvenit înțelegerii la cel al trăirii în ”regim Pessoa”. Premisa acestui dialog e una de exegeză onestă, obișnuită chiar, pornită cu gîndul de a-i ”repera treptat temele obsesive” – și așa se și întîmplă o vreme -, numai că pe parcurs exegeza devine discurs de seducție a seducătorului și, mai ales, discurs de alint al iubitului, după ce fusese unul de persuasiune cîtă vreme Angela avea ”senzația” că Pessoa se ”opune” ”cu vehemență percepției mele” – și încă se opune ”cu întreaga ta alcătuire ocultă”. Persuasiunea amoroasă e însă un asalt cu destui sorți de izbîndă – iar ai Angelei sînt chiar eficienți. Intimitatea ajunge destul de repede la stadiul în care cochetăria își poate permite să folosească ofensa ca alint: ”Ce vorbești, Pessoa? Fugi de-aici cu ideile tale pătrate!”. Nici n-ar mai avea unde să mai ajungă de vreme ce însuși discursul ”ofensator” a devenit nu doar unul provocator, ci unul de-a dreptul amoros. O declarație de dragoste e, într-un fel, și o somație. Îl pot înțelege pe Pessoa că a încercat să scape, deși nu era cum, căci în final discursurile lor se întrepătrund și chiar și visele unuia sînt trăite de celălalt: ”Se făcea că dormeai. Și dormind, mă așteptai în visul tău cu brațele deschise, neînțelegînd sau numai refuzînd să înțelegi că nu eram decît un răsărit îndepărtat, ba chiar cel mai îndepărtat răsărit pe care l-ai visat vreodată. /…/ în timp ce tu mă visai ca pe un răsărit abia înfiripat, eu apucasem deja să dau în asfințit – nu mai eram decît o fluturare, o eșarfă stelară peste dogoarea unui fluviu încărcat de Ophelii moarte”. Unde ar mai putea merge identificarea dincolo de această trăire a visurilor celuilalt? E staza ultimă.

Orice discurs îndrăgostit tinde să atingă intensitatea și inefabilitatea poeziei. Sînt destule pagini/momente în care Angela vorbește transportată, în care exegeza se topește în versete. E soluția – inevitabilă – a înflăcărării în trepte, finalitatea muzicală a unui discurs cu premise raționaliste, dar care s-a drogat pe parcurs cu dragoste. Dragostea, se zice, transcende înțelegerea, deslușirea de sensuri și semnificații devenind astfel doar prima dintre treptele pe care se avîntă. Așa pare să fie și aici.

Nu-i vorba că Angela ar vrea, ”de bunăvoie,” să-și piardă cumpătul, căci, dimpotrivă, face mereu eforturi de a și-l păstra și de a pune în dubiu spusele lui Pessoa. E un proces de meditație stimulată (dincolo de procesul bachelardian de visare pe marginea paginilor, cu lectura pierdută în reverii și amintiri), de intrare într-un dialog efectiv (și afectiv numaidecît). E un ritual cel al tentativei de a-l aduce pe Pessoa cu picioarele pe pămînt. Mereu e întîmpinat cu observații, provocat cu obiecții (”sînt elucubrații demne de o literatură de senzație” ș.a.), pînă într-atît contestat în spusele lui încît, ”la un moment dat” Angelei ”aproape toate î(m)i par false” (pentru a le dovedi apoi cu atît mai întemeiate). Polemica își are strategiile ei, învăluirile ei perfide și fandările subtile ori doar înșelătoare. Le folosește și Angela, inclusiv trucul modestiei (”Nu mă pricep să te contrazic/…/ am avut deja de prea multe ori naivitatea să cred că te-aș putea coborî la nivelul meu”; ”ce nebunie, Dumnezeule, să-mi închipui că voi izbuti să te-nțeleg” etc.), unul care asigură credibilitatea obiecțiilor ridicate cu eroism de pe treapta umilinței. Dacă, totuși, cineva atît de copleșit face o obiecție, înseamnă că treaba e gravă și deriva prea calificată, prea săritoare în ochi. Cu această precauție bună de tras pe sfoară pornește polemica de idei. Problema e dacă o astfel de polemică e legală (nu contează că inegală) cînd e vorba de poezie (firește, Cartea neliniștirii nu e poezie – nu e? -, dar Pessoa e poet – și pentru Angela, după cum tranșează la p. 117). Desigur, și-n poezie, dar cu atît mai mult cînd aceasta își asumă o altă formă, apar destule ”idei”, face și ea prestație sapiențială. Au ele însă același rol, aceeași funcție ca și într-un eseu? Sînt ele ”idei” predispuse la contestație și negație, la dialog, ori sînt elemente menite purei constatări și apoi integrării lor într-o viziune? Poezia (Poezia) are, ca și Biblia, o condiție supremă de ineranță. Adică, spre a vulgariza cît mai drastic acest concept de exegeză biblică, ea nu minte, e ingral adevărată și fără afirmații contradictorii. Acolo unde ni se pare că găsim o contradicție, o incoerență, nu e vorba, de fapt, decît de un handicap hermeneutic, de o insuficiență comprehensivă. În cazul lui Pessoa astfel de accidente ni se pare că găsim frecvent (o spun ca simplu amator, desigur) și problema nu constă în evidențierea lor, ci în armonizarea lor în cadrul viziunii. (Desigur că nu-i ceva ușor, mai ales la un poet care face ocultism și dinadins și fără voia lui, dar cu voie de sus, ca să zic așa). Dacă Pessoa zice, bunăoară, că ”noi suntem cei ce nu suntem”, cel mai probabil (va fi spus-o cineva, sigur) e o afirmație legată de ”Eu sunt cel ce sunt” – și atunci e aproape limpede de ce ”noi suntem cei ce nu suntem”. Ca să-i poată problematiza/relativiza spusele, Angela face și ea sofistică și echilibristică, spre a întreține frenezia comunicării/comuniunii, una în care dezacordul întețește legătura.

Reflecțiile lui Pessoa îi induc Angelei o stare de efervescență reflexivă și-n bună parte dialogul devine unul de ”idei” (asta pînă cînd el devine unul de visare); purtat, firește, pe seama ”temelor obsesive” ale lui Pessoa și pornit de la aforistica în care ele cristalizează. Temeritatea Angelei e protejată de modestia ei, căci ea își asumă să ”recapituleze” ”lucruri știute și răsștiute”. (Desigur că nu e chiar așa, dar principiul ei ”reflexiv” se bizuie regulat pe bunul simț. Numai că, în opoziție cu fulgerele aforistice ale lui Pessoa, de care Angela se cutremură mereu, ce șanse poate avea bunul simț? Dar nu dreptatea afirmațiilor o caută Angela.). Emulația aceasta, transpusă în dialog ”polemic”, e, în realitate, o inducție în efervescență. Căci despre o lectură efervescentă relatează Angela Martin. Iar finalul de reverii anamnetice demonstrează că efervescența e trăită pînă la capăt. De parcă n-ar fi scris Pessoa destul, Angela e gata să scrie mai departe în locul lui (care e și al ei).

***

II. Coup de foudre, sezonul II

Nu știu să mai existe la noi (dar nu exclud) un alt caz de lectură atît de patologic amoroasă precum cel al Angelei Martin și al lui Pessoa. Pare să fi fost la bază un coup de foudre devenit apoi o pură efervescență comunională. Lectura trece dincolo de empatie, ba chiar și dincolo de entuziasmul empatiei și se transformă nu doar într-un ”discurs îndrăgostit”, ci de-a dreptul într-un discurs de identificare (și literală și spirituală). O primă dovadă au constituit-o eseurile-dialog din Lăuntrul ca scenă (Tracus Arte, 2020), în care, trecînd peste limitele de conviețuire critică impuse de cutume, Angela Martin profesează exegeza ca iubire (și viceversa, iubirea ca exegeză), transformînd interpretarea în incantație și atingînd, cu toată strategia de cochetărie cuvenită, pragul extatic al schimbării locurilor. Observațiile de natură critică – spuse anume ”necritic”, într-o lectură-flirt, dar asigurînd portativul central al dialogului – trec spontan în reverii anamnetice și-n filigranări lirice. Confesiunea ne-confesivă a lui Pessoa o duce pe Angela Martin la propria confesiune, astfel încît nu se mai poate ști sigur cine pe cine ”descoperă” – Angela Martin pe Pessoa sau, dimpotrivă, Pessoa pe Angela Martin. În orice caz, drumul spre sine Angela Martin îl găsește traversînd pasajul Pessoa. El e reactivul care provoacă revelarea sinelui – și pe care o transformă într-o efervescență confesivă. Eram (aproape) sigur că reverberațiile acestei lecturi-iubire, una de asimilare-identificare, s-au consumat în entuziasmul dialogurilor, dar abia acum, în fața noului volum – Dragă Fernando Pessoa, Editura Vremea, 2021 -, îmi dau seama că nu era cum și că verva comunională pretindea un ”nivel doi” al sublimării și transpunerea incitației și incantațiilor în versuri calificate. (Nu exclud și un ”nivel trei”, în care Pessoa să nu mai fie direct cauzal – sau pre-textual, ci doar un spirit de intermediar. Vedem pînă unde bate iradiația lui). Ca orice îndrăgostită absolută, nici Angela Martin nu mai poate vorbi cu Pessoa în limitatul limbaj uman (critic sau nu); are nevoie de limbajul sacralizat de poezie, de limbajul pe care toți îndrăgostiții și-l inventează.

În bună parte scenariul acestui dialog liric îl urmează pe cel al dialogului precedent, fiind alcătuit din scolii și glose la citatele preluate, în capul fiecărui poem, din Pessoa. Flirtul de idei continuă și aici, pe același ton provocator-afectiv, bun prilej pentru Angela Martin de a se autodefini prin opoziție și de a-și contura astfel propria identitate: ”Îmi scriu textul literar/ așa cum îmi aștern operațiile contabile -/ cu minuție și indiferență./ Dați-mi voie să nu vă cred,/ Fernando Pessoa, Bernardo Soares!/ chiar dacă să zic c-ar fi/ și-un dram de adevăr/ în spusele voastre” etc. (Pe abilul tobogan al abandonării de sine – versurile subliniate sînt citate din Pessoa). E o partitură destul de consistentă cea prin care Angela Martin se opune deplinei cotropiri și prin care încearcă să nu se lase drogată. Dar asta numai după ce, de fapt, a fost deja drogată. Mai întîi, cu ”ideile” lui Pessoa, ”maestrul meu într-ale emoției estetice”, dar și cu problematica identității lui (Angela atinge și ea condiția multiplicității eului) și chiar cu gramatica senzațiilor. Persuasiunea e atît de eficientă încît, firește, Pessoa ajunge într-o postură tiranică, drept care Angela ajunge și ea să ricaneze: ”Probabil nu-ți dai seama/ că folosindu-te de unul sau de celălalt/ ori combinîndu-le între ele/ fără nicio restricție personală sau socială/ ești în situația privilegiată/ de a-ți permite pur și simplu orice!/Și-apoi ce-i fi crezînd, oare?/ (Cînd te pomenești în pragul imaginației). Cu atît mai intensă e această răzvrătire cu cît Angela și-ar dori, de fapt, o simbioză totală, fără cenzură și piedici: ”Ai o aroganță a suferinței care mă alungă/ cum îi alungă de la sine norocul pe cei săraci/ ori de cîte ori mă apropii de o coerență și de un adevăr/ ce scapă obstinației tale de a te abstrage/ pentru a te pierde în numeroase, suprapuse,/ insondabile irealități. Zadarnic vreau să cred că mă aflu lîngă tine” etc. (Ai o aroganță a suferinței care mă alungă). Dialogul de ”idei”, schimburile preceptuale și conceptuale, se duc însă deasupra unei stări de zăpăceală specifice iubirii: ”mie prea mi-ai zdruncinat ideile/ spunînd că privești lumea ca și cum ar fi ridicolă,/…/Și pe urmă,/ habar nu mai am cine ești,/ dacă te definesc/ în măsura în care te cunosc/ sau te cunosc/ în măsura în care te definesc” (De cîte ori am debarcat). Asta e problema și-n dragoste, nu doar în lectură (sau invers).

Efervescența indusă de vraja lui Pessoa se vede și mai bine – are dreptate Rodica Zane în prefața numită Pessoapoemele Angelei Martin – decît în acest ”lirism al diferenței” în ”(auto)biograficul poematic” stîrnit. Aici versetele lui Pessoa reprezintă doar un agent care precipită reacția confesivă și anamnetică, desfășurată apoi într-o reverie luminoasă, făcută, la rîndul ei, din nostalgii tot mai iradiante. E bun orice prilej ca declanșator, ca și cum amintirile ar sta pregătite în block-startul poemelor. Ajunge să evoce Pessoa ”luminoasa cîmpie” care invadează Lisabona pentru ca, pe loc, Angela să retrăiască luminozitatea de fruct a Aradului din copilărie: ”Îmi amintesc că am trăit și eu deseori/ același bizar sentiment al invaziei,/ în copilăria mea, la Arad -/ orașul meu natal,/ moțăitor în tihna fericirii lui/ ca o uriașă prună coaptă,/ spartă de coaptă,/ în mijlocul cîmpiei Mureșului/ de un verde carnal” (Ca o uriașă prună coaptă). ”Mintea” îi ”fuge” spontan ”în copilărie” și poemele se scufundă cu totul în limbajul și universul acesteia, retrăind-o ca pe o incantație pură: ”mama a cumpărat pe rînd/ absolut toate materialele existente în acea prăvălie,/ sub ochii mei:/ satin, tafta, barșon,/ organtin, crepsatin, crepdeșin,/ in, stambă, chiffon, poplin” etc. etc. (De cîte ori am debarcat). Reverii reanimate, fie că e vorba de cămara bunicii, de sala de cinema sau de concerte, de mersul la ștrand, de propria odaie ori de sala de clasă – reveriile Angelei Martin recompun un mozaic luminos de stări. Distanța e adesea suprimată de intensitatea nostalgiei/reveriei iar verbele prezentului le demit pe cele ale trecutului: ”Urc cîte două treptele, în fugă,/ ajung sus, îmi scot sandalele/ și pășesc cu tălpile goale/ pe scîndurile elastice scîrțîind prietenoase, răscoapte de căldură./ Deschid cabina 63” (Deschid cabina 63). Senzațiile sînt de acum, nu din amintire: ”Eu vin cu tot soarele pe mine, cobor cîteva trepte/ intru pe ușa larg deschisă/ și dau de răcoarea densă/ ca de un perete umed de ciment/ și mă înfior” (Zgomotul acesta are un miros pătrunzător). Verbele de evocare din prima parte a volumului dispar treptat, pînă dispar de tot sub acuitatea cu care a retrăită copilăria: ”Azi e duminică,/ am cîțiva anișori,/ sunt cu mama la Palatul Cultural,/ la concertul de la matineu” (Cînd ne este dor). Așa cum se simte prinsă în ”capcana Pessoa”, tot atît de intens e prinsă Angela și în capcana ”copilărie”, din care numai semnele ostilității realului o mai pot ajuta să perceapă lumea reală și propria condiție: ”Scena era atît de insuportabil de vie/ încît m-am agățat cu privirea de gratiile/ pe care trecutul s-a grăbit/ să le aștearnă peste fereastra cofetăriei/ ca să nu mai pot evada” (Ca o otravă servită de un sofisticat serviciu funerar). Efectul de real palpabil pe care-l produc propriile reverii se multiplică prin același efect produs de reveriile și senzațiile trăite ”prin analogie”, fie induse de lectură, fie de imaginația stîrnită de aceasta: ”Fernando, spune-mi, te rog, nu ești de acord cu mine,/ că o bună parte din senzații le trăim analogic?/…/ Ce vreau să spun de fapt?/ Că simulările/ ne gravează aproape cît senzațiile autentice” (Poate că ai reținut că mie îmi plac la nebunie cireșele). Corporalizarea acestor senzații ar fi specialitatea Angelei, o senzualizare a inefabilelor puse într-o ecuație deopotrivă existențială și de lectură: ”îmi pare numai că zăresc în asfințit/ chipul tău dezertor/ care e cînd un biet zdrențăros deambulînd/ cu aura-n desagă,/ tîrînd pe nisip umbra numelui său decapitat,/ cînd un sîmbure hămesit,/ cînd un gînd înfumurat/ și viermănos/ ivit din transparența crudă/ a unui măr de sticlă/ pe cît de inexistent/ pe-atîta de gustos” (Chipul tău dezertor). Nu știu dacă Angela Martin și-a propus să devină poetă sau dacă nu cumva Pessoa și-a propus s-o facă poetă. Iar cum lui Pessoa îi ies toate…