De la reverie la panică

Cărți elegante scoate Ioan Cioba, toate ilustrate de Radu Feldioran (care ”comentează” și amplifică rezonanțele tematice ale poemelor, de nu cumva chiar le rescrie în altă artă) și construite premeditat în jurul unui simbol ori al unei teme suverane. Coerența fiecăreia e astfel asigurată prin planificare și prin felul în care poetul se învîrte, ca programat, în jurul aceluiași topos. Dar oricît de planificate ar fi temele și simbolurile pentru fiecare carte în parte, coerența atitudinii lirice trece, în modulații tot mai apăsat elegiace (deși niciodată în termeni de gravitate), de la una la alta, ceea ce asigură un fel de scenariu epic al stărilor pe care e de presupus că poetul nu-l poate chiar controla.

Cu un imn topografic și începe aventura lui Cioba (deși nu știu dacă nu mă dezminte prima carte, Treizecișitrei, pe care n-am văzut-o, dar e un risc pe care mi-l asum) în Nopți la Viișoara (Napoca Star, 2001), în care caligrafiază reverii (”nopți la Viișoara nopți de lemn domnesc/ drumuri înspre casă împăienjenesc”) pe suport elegiac: ”și tăceri de frunze stau să mă îngroape/ nopți cînd umbra mamei nu mă mai încape”. E un exercițiu de atelier în cadrul căruia Cioba reia versurile poemului inaugural spre a stoarce toate nuanțele din această stază. Ioan din Satul Păgînilor (Charmides, 2013) pornește tot de la Viișoara (”în Satul Păgînilor nopțile iubirii sunt ca pricesnele” etc.) (și bineînțeles că sfîrșește tot acolo), purtîndu-și și declamîndu-și iubirea prin toată lumea. E o suită de madrigaluri contopită într-un jurnal de turist în care fiecare peisaj e un prilej de a face simbioza dintre spiritul locului și declamația de dragoste. Un manifest sentimental pe portativul unui ghid turistic, așadar. Cele 7 trepte în Steininger (Napoca Star, 2022) duc de la euforiile descriptive și de la elanurile sentimentale din volumul precedent la primele presimțiri și manifestări ale oboselii și panicii existențiale: ”azi tata mi-a spus pentru întîia oară/ că simte osteneala întinzîndu-se mută/ ca o pecingine interioară”. Versurile încep să se panicheze și imaginația se lasă asaltată de frisoane expresioniste și de figurația angoasantă care li se cuvine: ”în această noapte/ șoarecii singurătății sunt mai mari/ sunt mai mulți/ și n-au nici o milă”. Spaimele se mută din zona contemplativă în frisoane interiorizate (”cum să-i spun că aceeași pelerină/ începe să-mi strivească și mie umerii/ în mai toate nopțile toamnei”), așa încît acest preludiu trece aproape logic/inevitabil în trauma ischemică din Ghemul ischemic (Școala Ardeleană, 2022). Conform cutumei asumate, toate poemele se vor revendica de la acest simbol și-l vor percepe peste tot și-n toate.

O cantată a panicii e, de fapt, volumul, de-a lungul căruia (care nu e prea lung, în realitate, căci Cioba scrie ”scurt”, mai degrabă fulgurant decît epic) e consemnată, pe secvențe, insinuanța anxioasă în progresie: ”îmi port spaimele/ înfășate strîns/ crezînd că astfel/ nu vor izbucni niciodată/ așteptînd fierbinți vindecarea” (Ghemul ischemic). Consemnarea acestor insinuanțe nu se face într-o sintaxă speriată, ci mai degrabă într-una obiectivată și care, firește, trezește nostalgia zilelor neamenințate – și care pot fi caligrafiate în suavitate eufemistică: ”…/ ca în zilele calde cînd fără să știu/ eram în chiar mijlocul livezilor/ și orice boare mă alerga/ printre celelalte petale” (Ghem desfrunzit). Vremea acelei inocențe paradisiace a trecut însă și poetul locuiește acum într-un timp în care nu mai poate levita, ci doar cădea: ”…/ nu am găsit aici în partea de nord/ măcar un vîrtej gata să mă ridice/ din nou dintre frunze/ și să-mi îndure cumva/ greutatea” (idem). Nici terapia lirică nu mai funcționează, căci ea nu e decît o înstrăinare (”în automatul de versuri/ pot strecura numai cuvinte/ rotunde și plate” – Ghem de cuvinte), pe cînd cuvintele cu adevărat existențiale ”luminează negru/ în mijlocul rece și peste măsură/ nedumerit al pumnului meu”. Bateria anxioasă se încarcă tot mai mult și – cu un efort în parte retoric – existența poetului devine o pură ”zbatere”: ”trupul devine deodată/ neîncăpător pentru zbatere/ acel exercițiu eșuat mai întotdeauna/ de îmblînzire a spaimelor” (Ghem cu chipuri). Gimnastica existențială devine doar ”un fel de ruletă rusească” la care poetul e forțat să participe în fiecare dimineață – el și ”înfățișările” lui (Ghem matinal); vreme în care ”spaima/ crește ca monștrii copilăriei/ pînă cînd nu o mai încape nici pieptul” (Ghem tîrziu). Orizontul existențial se întunecă și se contrage la dimensiunile unei vizuini amenințate: ”noaptea ca într-o vizuină/ cu o singură intrare-ieșire/ nici o lumină nimic viu/ decît fulgerul ros de brume/ iscoadă din viitor/ cu ochi bătrîni de culoarea nisipului/ fără nici un vîrtej fără încruntare” (Ghemul ploii). Existența aceasta strivită se golește și de amintiri (”amintirile pleacă fără ultimul lustru/…// se face tîrziu/ golurile memoriei se înmulțesc/ și se așează în straturi pe oase” – Ghem cu umbră), transformîndu-se într-un vid. Pînă la urmă, nu e doar ”un vag angoasant”, cum zice Ion Pop pe copertă, ci chiar o epifanie tot mai concretă a panicii existențiale. Dar a unei panici ce se manifestă într-o gramatică domolită, quasi-neutrală, și pe portativul unei confesiuni care nu se avîntă.