Al. Cistelecan
Curiozitatea – și chiar nerăbdarea – de a citi un astfel de jurnal (Vasile Dem. Zamfirescu, Jurnal de psihanalist, Editura Trei, București, 2025) mi s-au părut nu numai justificate, ci și întemeiate (cu toate că nici baremi ageamiu nu sînt în domeniu; doar ce am auzit și eu de Freud, Jung, Adler…). Dar, chiar fiind profan definitiv, am considerat din prima clipă jurnalul drept o lecție de analiză și interpretare văzute ca proces (work in progress), nu doar ca rezultat. La final, mi-am dat dreptate: cartea chiar asta e. Nu lecție de psihanaliză aveam de gînd să iau (fiind cam tîrziu pentru o convertire), ci o simplă lecție de analiză și interpretare valabilă și pentru poezie. Asta pentru că și psihanaliza și cititul de poezie au de-a face cu limbaje și discursuri ale inconștientului. Cel puțin în bună parte, specialiștii sînt de acord că poezia vorbește și ea cu vocea inconștientului (din care pricină, se zice, nici n-ar putea fi analizată în procesul critic, fiind vorba de limbaje inadecvate – unul inconștient, celălalt rațional). În principiu, s-ar putea spune că e vorba de operații similare, măcar că au alte scopuri și alte proceduri: lectura viselor (și a altor producții ale inconștientului) e similară lecturii poeziei. Ambele, în fond, se bizuie pe hermeneutici ale incertitudinii și lucrează cu probabilități/ipoteze interpretative. Ambele fac sondaje și corelații cu un fond mitic (personal sau/și general uman; în cazul poeziei, chiar și cînd acesta e programatic renegat; în cazul psihanalizei, cu atît mai mult atunci) și caută să releve obsesiile structurante și rețeaua simbolică ce asigură coerența. Ce-i drept, spre deosebire de subiectul investigat de psihanalist, care e un ”analizand”, poezia ar părea mai degrabă un simplu ”analizat”. Ședința de terapie e un colocviu hermeneutic, ședința de lectură – o proiecție interpretativă a cititorului. Dar nu-s puține cazurile în care poezia se autointerpretează și sînt pure excepții cazurile în care ea nu presară marcaje care să indice măcar direcția interpretării, dacă nu și interpretarea ca atare. La urma urmei, și poezia e activă în procesul interpretării/analizei, așa că poate fi considerată și ea un fel de ”analizand” – poate mai puțin cooperant, mai leneș. Dar obiecții ridică și ea în calea interpretărilor abuzive. Ce-i drept, cititorul de poezie se mulțumește cu stabilirea rețelei de obsesii și le tratează ca pe simptome, pe cînd psihanalistul vrea să developeze cauza eficientă, biografică, a acestora, cu intenția de a-i anula acțiunea. Un cititor de poezie nu va lua însă niciodată partea poetului (ci, evident, pe a poeziei!) și nu va dori să-l vadă vindecat de obsesii; dimpotrivă, e un cititor sadic și, dacă s-ar putea, ar încuraja progresia obsesională. Poezia face, desigur, și ea, terapie, dar cititorul mizează mai degrabă pe anti-terapie. Nu scăpat de obsesii îl vrea pe poet, ci copleșit de ele. Scopul e, prin urmare, total opus celui al terapeutului psihanalist. Dar metodele investigative nu-s foarte diferite, căci și cititorul vrea să audă – chiar să perceapă – vocea pură a inconștientului. Ancheta lui nu e, firește, atît de migăloasă precum a psihanalistului, dar în straturile subconștiente sapă și el. Dacă nu găsește acolo nimic, se alege cu o pură dezamăgire. În cazul poeților autentici însă, dacă nu găsește sursa obsesiilor (în copilărie, eventual adolescență ori măcar o boală), tot va descoperi un conflict în miezul poeziei, acela asupra căruia a insistat Eco, cel dintre intentio operis și intentio auctoris. (Dar nu sînt sigur că intentio operis nu e o exigență a inconștientului). Și vai de poetul la care intenția lui o domină pe cea a poeziei (e ca și cum supra-eul s-ar fi pus să scrie el poezia, deși competențele lui sînt drastic limitate). Dacă aceasta are o intenție, firește. Dacă nu, nici de ceva ispravă bravă nu poate fi vorba. Trebuie să se simtă presiunea a ceea ce aș numi ”inconștientul operei”.
Curiozitatea mi-era satisfăcută după ce-am citit jurnalul (și mi-am luat cîteva notițe) și bunul simț ar fi zis că ajunge. Dar de ce am purces eu la redactarea acestui comentariu care n-are nimic de spus despre cartea ca atare? Întrucît că am citit un jurnal ”de psihanalist”, firește că a trebuit să mă întreb. Și cum inconștientul e răspunzător de toate (aproape) iar comenzile lui trebuie executate (mai devreme sau mai tîrziu), am tras concluzia că legea competenței care se depășește pe sine în apogeul incompetenței – cea din codul lui Murphy -, trebuie că e înscrisă în inconștient. N-am văzut-o înregistrată de Vasile Dem. Zamfirescu, dar i-o propun. Probabil e o subdiviziune de pe ”axa deficitului narcisic”, pe care terapeutul o investighează și la sine și la pacienți, alături de ”conflictele pulsionale”. În nota de final a jurnalului (În loc de încheiere), Vasile Dem. Zamfirescu zice că ”parcurgerea cu succes a unei psihanalize creează posibilitatea demontării tiparelor inconștiente formate în prima copilărie, care de cele mai multe ori sunt neadaptate pentru viața de adult”. Așa o fi, nu-i vorbă. Sper însă că dl. Zamfirescu refuză pacienții poeți, căci dacă-i scapă de nevroze (marfă tradițională a creativității) ne lasă fără ei. Zic asta la risc, căci concluzia jurnalului mă contrazice franc: ”o psihanaliză reușită maximizează realizarea potențialului individual”. (Dacă-mi mai aduc bine aminte, Anzieu n-ar fi recomandat, pentru poeți și alții ca ei, lecuirea altfel decît prin exersarea creativității și sublimarea nevrozei în cadrul ei; dar nu mă bag).
Jurnalul, care prelucrează notițe luate direct, e atît de fragmentar (din 1999 pînă în 2005), încît pare un montaj de secvențe extrase după – probabil – criteriul relevanței pentru peisajul psihanalitic. Scenele de terapie propriu-zisă lasă spațiu (recurent) autoanalizelor (de unde se poate deduce că un psihanalist e tot timpul cu ochii pe sine; nu-i acesta un exces al complexului narcisic? E drept că ”deficitul narcisic” i se pare caracteristica dominantă a psihei române). Analiza cîtorva visuri e mai elaborată și în aceste cazuri se vede mai clar hermeneutica aplicată la paradele inconștientului și felul în care-i sînt deconspirate fentele. Dar și micile flash-uri sînt relevante (”am notat în Jurnal doar momentele cairotice din analize”, ne și spune, de altfel, introducerea), atît pentru peisajul psihotic în sine, cît și pentru cheile cu care operează terapeutul. Partea introspectivă îmi pare mai generos oferită/ofertantă (deși e vorba doar de inserții), căci în ea se vede calea sugerată și ne-pacienților. E și normal să fie așa, căci ”analiza personală reprezintă elementul central al formării psihanalistului”. Vorbitori în mod natural a două limbi – ”limba conștientului și limba inconștientului” – cazurile cele mai simptomatice sînt cele în care e privilegiată a doua limbă (cum e și cazul poeților). O demonstrație pe chiar un caiet de poezii (să zicem; oricum, Teodora la convenția acestui limbaj a aderat) e o demonstrație de virtuozitate hermeneutică. Și o dovadă a virtuților terapeutice ale artei: ”Exprimarea prin artă în cura psihanalitică facilitează catharsisul, interpretarea și conștientizarea”. Desigur că și-n afara ei. O fenomenologie a psihanalizabilelor se conturează în spatele acestor extrase de jurnal. Inclusiv a părții ”benefice” din inconștient, căci ”inconștientul nu este doar un iad al psihicului”. Sper că nu-i doar o ipoteză, deși cu psihanaliștii nu se știe niciodată.
