Al. Cistelecan
Copilăria, ne-au tot spus psihanaliștii, nu e doar cel mai plin depozit, dar și cel mai inepuizabil. O demonstrează și poeții. Dintotdeauna, dar mai cu seamă cei de azi, de cînd biografismul, la noi, a început să se reverse direct, fără filtre. Avem o cultură masivă și intensivă de copilării lirice (cu mari importuri de peste Prut, de unde vin în valuri buneii, ca ultimi trimiși sămănătoriști), făcute mai toate dintr-un amestec de nostalgie, idilism și traumatic, în proporții diferite – dar nu prea tare – de la caz la caz. E o copilărie standardizată deja de mult și care se reconfirmă mereu prin clișee biografice ori doar biografiste. Ana Herța a cîntat de copilărie (fie în versuri, fie în proză) și înainte de recentele Poeme de lut (Editura Limes, Florești, 2024) dar acum, zice corect pe copertă Mircea Petean, ”moartea e atotprezentă”, părînd nu doar ”un tic, o emblemă, ci chiar o obsesie”. Adevărul e că pare de toate trei felurile și mai ales pare că e algorimul programat să ordoneze scenele și secvențele extrase. Atîta doar că Ana nu pune algoritmul să patetizeze, ci-l îndreaptă spre o agreabilă frivolitate, ținută și ea în frîu, astfel încît poemele să nu devină un joc de-a/cu moartea, ci doar traseul unei persuasiuni și al unei prezențe chiar ”atotprezente”, cum zice Petean. Cu tot catalogul de cîntări de doliu, lumea Anei rămîne una idilică, răsfățată în inocență și delicatețe, o delicatețe remanentă care face tot mereu prestație eufemistică. Altfel, de n-ar fi această delicatețe de sine care stilizează agresiunea, lumea Anei ar fi chiar una apocaliptică, așa cum sugerează, tot pe copertă, Constantina Raveca Buleu. Și n-ar fi de mirare, căci lumea a întîmpinat-o pe Ana cu ostilitate ”cosmică”, simțind, probabil, o amenințare; pare că răul lumii s-a panicat la ivirea Anei: ”Mama: cînd ai dat semne că vii/ au înghețat ghioceii/ un vînt năpraznic sufla pe la ferestre/ și pe sub ușile ce păzeau plînsete de copii” etc. (11 martie 1989). Noroc doar că evenimentul e relativizat și depatetizat cu o tușă ludică (”și am pierdut teleenciclopedia de la 19,35”), dar și reabilitat cu o inserție prevestitoare: ”cînd mama a murit pentru prima oară”. Pe acest joc (nu degeaba ciclul se numește ”Șotron”) între patetismul virtual și sabotarea lui ludică se bizuie toate poemele, fie că sînt de copilărie, fie că sînt de dragoste (despărțite clar, desigur). În ecuația în care le pune Ana, spiritul ludic e, în același timp, conservantul patetismului implicit al ”situației poetice” și defibrilatorul ei, astfel încît traumaticul să dea doar tîrcoale idilicului: ”la mult timp de la acea plecare moartea îmi întoarce/ favoarea/ se joacă cu mine/ dezbrăcată/ și devine cu fiecare an din ce în ce mai ușor de găsit” (Luna lui cireșar). Frustrările găsesc mai totdeauna o cale de rezolvare care să nu dea peste marginile decente ale doliului, dar care să prezerve întreg potențialul de suferință: ”și-a luat traista cu lucrurile strînse în grabă/ viața lui de om însurat pe repede-nainte/ cu mine nu a găsit nicio poză/ pe care să o îndese între cămășile cu gulerele roase/ așa că spațiul dintre noi a fost umplut doar cu cărări/ de pe care nimeni vreodată/ nu o să vină” (Plecarea). ”Biografia” pe care o evocă Ana se desfășoară într-o atmosferă idilică, presărată cu personaje inocente și afectuoase, dar mai ales cu evenimente traumatice care lasă în urmă un sentiment de angoasă, sentiment cu care e revizitată toată copilăria: ”și dintr-odată am simțit în nările mele fragede/ amestec străin de moarte și oameni/ care a început să bolborosească” (La moartea lui Ion). Rețeta inocenței include cruzimea candidă și reverberațiile ei ”dramatice” asupra delicateții de suflet a poetei: ”mă simțeam o zeiță precoce/ dar ei nu mai puteau să se înalțe/ cu praful rămas pe degete îmi desenam pleoapele/ apoi plîngeam în culori cu iz de moarte/ căutînd iertare” (Fluturi). ”Șotronul” e o demonstrație despre cum se pot face desene idilice cu culori traumatice și despre reziliența candorii în climat funebru.
”Tandrețuri”-le din partea a doua vin și ele pe fondul unei sensibilități traumatizate și ale unei angoase de înstrăinare: ”Doamne, ce femeie aș fi fost dacă nu s-ar fi inventat lacătele/ și mai cu seamă dacă din mine/ niciodată nu m-aș fi desprins” (Femeia). Dar cum astea s-au întîmplat, Ana se închide în propria durere ca într-un spațiu existențial destinat: ”numai tu singur înoți în propria durere/ precum un pește/ într-un acvariu imaginar” (Poți fi). Depresiile erotice se agonizează și ating și ele portativul patetic, dar poeta își ia repede seama și-l relativizează și aici: ”singură rămîn la masa pe care scrijelesc pînă la sînge/ inimile cele mai bune au fost luate/ mai încearcă” (Apus). Tentația de a patetiza e, de fapt, permanentă și poeta nu se rabdă să nu ”dramatizeze” chiar și gesturile cele mai tandre și mai senzuale: ”în timp ce îmi tai în glumă coapsele cu o foaie de hîrtie” (Tandrețuri). Deși nu face mare spectacol de senzualitate cutremurată de moarte, dragostea așa vine la Ana, la pachet cu moartea: ”Am plîns din senin cînd te-am văzut prima dată/ de parcă tu ai fi fost cel care/ m-a îngropat cîndva/ într-o altă viață”. Reabilitarea patetismului prin ludic e o rețetă eficientă, dar nu și cea a eufemismelor cu care poeta se înduioșează și se încîntă singură, chiar dacă menține și amenințarea traumatică: ”cu vîrful degetelor îmi înmoi/ iluziile în roua de pe florile de cicoare/ cum ai topi o linguriță de miere într-un ceai de după-amiază/ mai e pînă la umbră/ e cale lungă pînă în noi și ierburile înalte// de ce pașii mei și liniile tale din palmă/ se opresc mereu în dreptul ciupercilor otrăvitoare?” (Pădurea de mesteceni). Detensionarea ludică e mereu sabotată de tentația irepresibilă a prețiozităților puse să contrabalanseze traumatologia – atît pe cea a copilăriei, cît și pe cea a iubirii. Face ce face Ana Herța, dar la scrisul de ”frumoase” n-o lasă inima să renunțe.
