Al. CistelecanAl. Cistelecan
18.11.2024

Confesiuni (ușor) panicate

Cînd a debutat (de una singură, după ce debutase la grămadă) cu Proba de culoare (Facla, Timișoara, 1975), Gabriela Hurezean i-a făcut lui Laurențiu Ulici ”o impresie de adolescentă care-și grăbește maturizarea” și face ”risipă de imagini” și de dragoste (Prima verba, II, Albatros, București, 1978, p. 86). Dac-am lua seama la subtilul ultimei sale cărți – Striptease pe rug, Vinea, București, 2024 – 111 povești de iubire și alte devastări am putea crede că Gabriela n-a isprăvit încă depozitul erotic, deși, firește, nu mai face, după vreo patru volume publicate înainte, ”impresie de adolescentă” care vrea să-și calce peste umbră. Dar ce rost ar avea să fim avertizați prin subtitlu că vom da peste ”povești de iubire” dacă am da într-adevăr peste așa ceva? Ideea eficientă a subtilului e că tocmai nu vom da peste așa ceva, căci aici dragostea e prezentă doar prin absență și prin nostalgia lăsată de istoria trecută. Sau prin ruinele rămase. Nici peste ”devastări” nu dăm (chiar dacă dragostea e, de regulă, o devastatoare), căci Gabriela n-are tupeul patetismului asumat direct, dar, ce-i drept, nu dăm nici peste calinerii, euforii sau reverii. Dăm însă peste un peisaj existențial (și mai ales sentimental) ruinat și amenințat, desenat într-un serial de notații în care se insinuează o confesiune ținută sub controlul reticenței. Desigur că poeta se dezbracă în poezie – fatalmente, ca toată lumea – dar nu e o confesiune cu vîlvătăi agonice, nu e o confesiune-supliciu. Gabriela nu face exhibiționism confesiv (ba nici măcar biografism, la prima mînă) și nici vivisecții ori confesiuni-rană, cum făcea Angela Marinescu. A ei este o confesiune controlată, ușor înclinată depresiv, dar nu atît de mult încît să iasă din perimetrul elegiac și să dea în cel agonic. Titlul e provocator, chiar cu oarece temeritate, dar poemele nu se țin de indicațiile lui.

Dincolo de toate peripețiile, unele cotidiene, altele anamnetice, ale acestei desfășurări de sine, esențiale sînt două nuclee care migrează prin tot volumul, dovedindu-se adevărata armătură obsesională -și tematică totodată – a cărții. Unul din ele e o mică fenomenologie a panicii existențiale care se insinuează de pretudindeni și prin toate locurile, iar celălalt – o conștiință tot mai apăsată a irelevanței – lumii, poeziei, poetei. Chiar și cînd ia un ton mai șăgalnic, poemul tot peste o primejdie dă: ”estimp pufferfish peștișorul îngrăgostit/ își construiește în liniște cuibul// taci și asculți/ întrebarea/ cîrcelul de după geamandură” (Peștișorul îndrăgostit). În general Gabriela n-are un ton panicat, își întîmpină spaimele cu un zîmbet iertător, dar despre moarte recită: ”zi ceva reconfortant despre fluturi/ libelule licurici// bine/ zic/ nori de fluturi libelule licurici zvîcnind vioi/ în ace de insectar” (Digital immortality). Cele două partituri obsesionale se pot și împleti, laolaltă cu un rictus amar față de degradarea lumii noastre: ”ești tot nimeni în noaptea asta tot nimic/ dar mîine dar mîine nu se știe/ singur pe planeta de plastic/ rîs de hienă inima-ți va fi” (Imn arin amar). Cu această degradare Gabriela are mereu treabă și multe poeme sînt iritate de ea, îi fac pamflet și o denunță, parodiind clișeele publicistice: ”nu mai sunt locuri la terapie intensivă/ nu mai sunt locuri la morgă/ nu mai sunt locuri în cimitir/ nu mai sunt locuri în rai/ de-acum n-ai decît să mori pe cont propriu/ în iadul personal//…// anestezie meschină în gerul terasei/ corporatiști ochelariști nihiliști anarhiști/ harfe de gheață nemuriri virtuale/ sfîșierea cortinei și heblu/ heblu heblu heblu/ stîrv” (Breaking news I). O ușoară progresie funebră au aproape toate poemele și ea e cu atît mai evidentă acolo unde Gabriela pornește cu voioșie ludică și se lasă în voia asociațiilor omofone ori/și sinonimice: ”anotimp sfios ca un toporaș/ o toporișcă/ un satîr/ o halebardă/ ce sarcofag ermetic/ ploaia// azi pînă și cafeaua miroase a cîine ud/ diluviu în ecosistemele raiului” (Să nu). Jocurile ei omofonice sfîrșesc mereu în zone agonice: ”ruperi de nori străbat diluează/ pînă și măduva-n oase/ pînă și mintea în oaze/ de vid de vis de viu/ prin tina adîncă/ prin vina adîncă/ prin tine adînc/ rătăcitor” (Autocorrect). Într-acolo trag și reportajele de cotidian, cu notații îngroșate de concrete: ”zece etaje coborîte pe scări/ pași grindină pe acoperișul de tablă/ la parter șobolan mic mort înduioșător/ uite că poate să doară chiar și un șobolan/ mic și mort/ plușuleț lucios încovrigat/ zace îngropat în minte zile în șir/ nu mai gîndi mortăciuni îți spui” etc. (Sub iederă). Într-un orizont amenințat se mișcă Gabriela după ce și-a transformat reveriile în depresii: ”cea mai frumoasă amintire este/ și cea mai tristă/ nicicînd se repetă/ ciobul de fericire/ doar visele-ți bîntuie/ cum fluidă dresura de nori// ciocnire neuronală aleatorie visul/ așa de puțin/ așa de nimic” (Ireversibil). ”Nimicul” Gabrielei, ori de care ar fi el și ori de unde ar veni ca un fel de concluzie existențială, e însă un rest cu funcție agonică: ”la ce te gîndești acum/ la nimic la nimic/ dar ce gheară tăioasă are nimicul/ și cum și-o mai ascute el pe goliciunea ta” (Arșiță). În deșertul lui vrea Gabriela să se instaleze definitiv: ”în ultimul timp/ îmi doresc să observ doar/ nimic lîngă nimic peste nimic sub nimic/ întru nimic” (Anatta). Ar fi un proiect existențial și contemplativ cu adevărat aventuros, în relieful deplin aplatizat – la Gabriela – al neantului. Unul care, cu siguranță, ar avea nevoie de o altă poetică, de una într-adevăr a ”inexprimabilului”, însă nu alimentată de ”cuvinte lavă cu ochi de prunc”, ci doar de ”cuvinte spaimă”. Dar deocamdată n-a ajuns chiar acolo.

Inima încă i se mai zbate, sentimentele încă se mai agită. Dragostea face loc și feminismului, nu doar nostalgiei, și pare întreținută (nu ca înainte) de o baterie resentimentară. Nu una, însă, de mare putere, ci una capabilă doar de iritări și de alerte elegiace.