Confesiuni intimidate

Deși Mircea Petean invocă – pe copertă – ”zdroaba” scrisului, Codruța Vancea n-are de ce se plînge: are mîna ușoară și un scris în flux – ca de spontaneități care i se așează singure pe pagină și pe care le transcrie (e, totuși, nevoie) fără complicații, cît se poate mai simplu și mai direct. La a patra carte cu aceste Paravane de liniște (Editura Limes, Florești, 2024), Codruța și-a scos din cale cîte dificultăți a putut, îngînînd acum o confesiune timorată, dar imediată, fără filtre. În cărțile de dinainte scrisul candid și scrisul de candori o puneau la treabă imaginativă, obligînd-o la o floră de imagini care să inducă un fel de stare primăvăratică – a scriiturii și reveriilor deopotrivă – cît mai concretă. Urmele acestei candori structurale, nu doar bovarice, au rămas și în acest volum, dar ele sînt acum resuscitate ca-ntr-o cantilenă a nostalgiilor. Tematica s-a deplasat spre un fel de melancolie pusă pe portative reflexive, căci vîrsta poetică a trecut de la visări la reflecții. Asta și pentru că ”pastelul roz al emoției” – pe care Codruța l-ar tot scrie dac-ar fi doar după sine – ”nu-l mai vrea nimeni”, iar această dezamăgire ”estetică” se transformă într-o dezamăgire existențială – ori doar într-o dezamăgire generală. Una care se declină în meditații ca-n ”Vieața lumii”: ”suntem/ vulnerabilii planetei/ fără protecție în dreptul inimii/ cărturari ori nătăfleți/ flegmatici și apatici/ trăim în cochilii/ nemîngîiați/ anesteziați/ pe afară/ viața” (Murim prea repede). Această depresie teoretică mai degrabă decît apăsătoare capătă cîteva accente personalizate, mai direct (unele chiar mai pe viu) scoase din propria soartă, dar nu izbutește să devină tonalitatea cărții, chiar dacă apasă asupra exultanțelor – fie ele pasionale, fie imaginative. Mai active și mai operaționale sînt nostalgiile, fuga în inocența vîrstei și vremurilor: ”Seara coboară peste sat discret/ Mintea îmi fuge sprințară înspre cum mi-ar plăcea să/ umblu desculță, să mă spăl la vale dimineața pe gît, pe/ umeri, pe brațe, să miros a trifoi, iar sărutată să mi se/ spună că am gustul de lapte” etc. (Prin sat). Candoarea și exultanța în candoare sînt atît de electrice încît trec de modul condițional-optativ și operează direct în cel indicativ, căci Codruța cade cu totul în propria nostalgie a candorii: ”Pe strada mea trec grupuri vesele de copii/ Mă prind de mînă cu cîțiva dintre ei/ Se jocă lumini în ochii mei și ei mă privesc/ Cum le croiesc haine din flori/ Îmi este dor ca lujerii să îmi ajungă pînă la creștet/ Mă joc șotron cu ei” etc. (Alte scrisori). După cum se vede, oricît de discret, și-n reveria prin sat, translocarea nostalgică vine întotdeauna și cu o undă senzuală. De fapt, Codruța e o senzuală și, oricît de timorată, nu-și poate ascunde deliciile suave ale insinuanțelor, cum se întîmplă cu aventura acestui strop de ploaie care face treaba altcuiva: ”Te percep mai mult decît un corp fizic, deopotrivă cu/ picătura de ploaie ce-mi cade pe ceafă și-mi alunecă în/ jos pe șirea spinării, se oprește o clipă înainte de a-și/ alege drumul pe unul din șoldurile înguste” etc. (Fascinație). De la ”fascinație” la pasionalitatea pură nu e un pas chiar mare, iar eroticele Codruței despre dragostea-drog cîntă: ”Te beau într-o cupă de argint ca pe o băutură ușor/ acidulată/ Simțurile îmi spun că undeva am mai cunoscut acest gust/ Nu mai rețin în ce anotimp și în ce an/ Probabil erai tot tu într-o formă inițială/ Nici nu mai are vreo importanță pentru mine, îmi liniștesc/ setea și privesc cu o naivitate feciorelnică cum zumzăie/ albinele pe o margaretă” etc. (Sete). Iar dacă e stimulată pînă la limita paroxistică, pasionalitatea trece direct în mistică, substituindu-l pe iubit cu Dumnezeu – și invers, firește – și transformînd adorația în invocație senzualizată (avea dreptate Eco, mistica feminină e mereu senzuală): ”Mi-a fost dor de tine/ Așa cum îi este dor soarelui de cîmpiile verzi/ pe care să-și rostogolească mingile de foc/ pînă cînd înfloresc toate florile/ Mi-a fost dor de zîmbetul tău bun/ De inima ta largă și roșie și bravă/ Mi-a fost dor, Doamne, cum să nu-mi fie cînd știu cum/ numai tu poți” etc. (Pur poetică). Se-nțelege că nu e aceasta singura mistică a Codruței: și poezia are parte de mistica ei. Amîndouă, și cea a poeziei și cea a pasionalității sentimentale (nu prea corporală, ce-i drept, decît cu mare timiditate), sînt mistici devoționale destul de refulate (nu doar defulate), dar ambele izbucnesc în parabole care servesc de ”paravane” nostalgiilor edenice (cum face idila O pasăre și un copac). De altminteri, la Codruța dragostea e pură elevație extatică, nu ceva ce se desfășoară în decoruri domestice, ci ceva ce are loc în decoruri celeste: ”nu-mi lași loc de somn/ îmi coși aripi de lebădă/ de la ea am învățat să-mi plec gîtul cu grație/ și îmi dai drumul de pe stîncă/ e felul tău de a face dragoste cu mine/ în înălțimi” etc. (Pasiune glaciară). De va fi vrut să-și mai ascundă din romantism, e clar că asta nu i-a reușit Codruței. Chiar și feminismul la care participă (cu voie ori de nevoie) vine tot din mitologia romantică a femeii-eveniment: ”atît cît dansează femeia/ nici moartea nu îndrăznește/ să intervină/ în ritmul pașilor ei discreți/ se naște mirarea/ uimirea/ că poate face asta/ de fiecare dată/ și în mai multe vieți” (Pe ringul de dans). Confesiuni cît mai directe, cu secvențe scoase și din memorie (portrete, scene), dar electrizate de nostalgia candorii scrie Codruța, cu un tupeu bine controlat. Față de volumele dinainte, o ușoară asceză imaginativă mai taie din pregnanța – dar și din prețiozitatea – poemelor. Codruța pare a fi pe pragul temerității, dar se teme de ea.