Al. Cistelecan
Au trecut, se pare, zilele de glorie ale poeziei religioase și nu mai avem acum protagonisme programatice precum cele de la Gândirea și nici fervențe evlavioase concentrate în grupuri precum ”Rugul aprins”. Dar poezia cu tematică – ori de inspirație – religioasă continuă să fie o prezență consistentă, chiar dacă discretă. O statistică ar da probabil cifre impresionante de poeți cu această dispoziție, deși vedetele propriu-zise sînt puține. După Ioan Alexandru, vocile cele mai calificate liric au rămas cele ale lui Adrian Popescu, Dan Damaschin, Nicolae Ionel, Monica Pillat – și, cu siguranță, alte cîteva pe care acum, pe nedrept, nu mi le amintesc. Dar un poet creștin cu adevărat nu protagonism caută, ci doar o expunere a colocviului său cu Dumnezeu. Așa face și părintele Iustin Taban, protosinghelul Mănăstirii Putna (de curînd doctor în drept canonic), în Gînduri de la Tată la fiu (Editura Crimca, Suceava, 2024), o carte smerită din toate punctele de vedere. Părintele Taban nu face demonstrații de fervență și nici nu relatează extaze contemplative, învăpăieri de rugăciune ori panici de apocalipsă. Nu caută nici măcar să producă evenimente expresive și să eclateze prin virtuțile metaforice. Limbajul însuși n-are nici o emfază, e un limbaj de-a dreptul modest, de nu timorat, iar poetul nu se lansează în predici de strană (cum adesea se întîmplă cu iluminații). E pur și simplu o confesiune derulată cu naturalețe, cu directitate simplă, fără ”aroganțe” nici de expresie, nici de stare. Tehnic vorbind, ”textele pendulează între parabolă și alegorie” (poate majoritatea, dar nu toate), cum zice Adrian Alui Gheorghe într-un cuvînt înainte, și multe ”pilde” sînt luate chiar din experiența pastorală a părintelui, ca probă concretă de infuzie a credinței. (De remarcat și sintonia desenelor presărate printre file de Alina Gherasim, cu ceva din linia tandră și evlavioasă a lui Demian și în culori solare).
În bună linie ortodoxă, părintele Taban despre conviețuirea directă cu Dumnezeu vorbește, într-un limbaj deopotrivă familiar și înfiorat. Poemele sale sînt, toate, ieșite parcă din Denia lui Arghezi, nu cu un Dumnezeu care coboară, ci cu un Dumnezeu care a coborît de la bun început și care-și are casa aici, unde se poartă ca orice părinte grijuliu: ”L-am rugat de multe ori/ pe Dumnezeu/ să-mi arate drumul./ L-am rugat să-mi spună,/ stînga sau dreapta.// El zîmbea/ îmi punea în desagă/ merinde pentru drum,/ îmi făcea o cafea bună/ și nu zicea nimic” etc. (Noi doi suntem o Relație). E atîta familiaritate în această ”relație” încît ea pare un atentat la transcendența divină. Tot atît de familiar se poartă, în cele cîteva poeme mariologice, și Sfînta Fecioară: ”Într-o zi m-a vindecat/ de gîndurile negre/ Maica Domnului.// Mi-a luat gîndurile de mînă/ o fecioară nenuntită/ și o mamă/ fără de soț.// M-a invitat în casa Ei/…// Mi-a dat dulceață de pere” etc. (Ce mi-a spus Maica Domnului). O asemenea conviețuire cotidiană în deplină intimitate scoate din cauză orice atribut de furoare divină ori de panică sacră și pune totul pe portativul iubirii agape. Toate atributele strivitoare ale divinității sînt lăsate deoparte pentru a face loc celui esențial: al iubirii. Al iubirii Tatălui pentru fiu, una desăvîrșită, desigur, în care și posibile incidente (nu sînt incidente în evlavia părintelui Iustin, nici vorbă de turbulențele de tip arghezian) devin prilej de manifestare a ei: ”/…/ prin toate făpturile/ ca printr-o pîlnie/ Dumnezeu asculta/ învinovățirea mea// Și le spunea îngerilor:/ – Nu vă tulburați/ fiul meu are în sfîrșit/ să-mi spună de la el/ ceva.// – Să serbăm, să ne veselim/ căci, iată, a venit ziua/ în care Fiul Meu/ mă cheamă să fiu// Părintele răspunzător/ a toate.” (Și Dumnezeu a fost răspunzător a toate). E o umanizare a Domnului care are temeritatea ei smerită și încîntată de profunda intimitate a conviețuirii: ”Azi/ Dumnezeu stă acasă/ nu pleacă nicăieri.// Mi-a ocupat/ fotoliul preferat,/ mi-a deschis/ cartea pe care/ o începusem” etc. (Gînduri de interior). Dacă nu se simte chiar în sînul lui Avraam, oricum poetul se simte apărat de toate relele și spaimele: ”Cum să mă tem/ de zilele mele/ trăite/ în zilele Tale?” (Călătorie în zilele Lui). Ele nici n-au ce căuta printre versuri, căci n-au loc de iubirea – destul de paulinic definită și trăită – care a umplut tot spațiul.
În măsura în care confesiunea părintelui Iustin e și o psaltică (adică în bună măsură), în ea nu încap decît psalmi de mulțumire (e adevărata rugăciune, nu?). Chiar și reveriile naturiste din ciclul intermediar –Conversații în natură – sînt un fel de imne sfioase, dar adecvate îndemnului psaltic ”toată făptura să laude pre Domnul”. O face și părintele Iustin, cu glas sfios și sfielnic, dar narcotizat de iubire, cîntînd tandrețea divină cu glas blînd, dar hotărît.
