Cinismul euforic (și vițăvercea)

Dintre miile noastre de poeți în activitate, numai doi nu reușesc (de-o viață întreagă!) să încropească baremi cinci cărți (în vreme ce mulți alții scriu zilnic la metru – și asta fără să obosească!): Ion Mureșan și Florin Iaru. Vor fi avînd motivele lor, desigur (poate aceleași, poate diferite), dar nu și temeiuri. Poate nu scriu – așa cum recomanda Rilke – decît atunci cînd simt că mor dacă n-o fac. Nu m-ar mira, căci frivolitatea lui Iaru nu e mai puțin costisitoare și istovitoare decît himerica lui Mureșan. Pe Mureșan un poem îl costă cam cît trei luni de covid drastic. Pe Iaru însă îl bănuiesc (firește că nu pe drept) că îi dispare adesea cheful – și asta-l poate ține multă vreme. E clar însă că Iaru nu scrie decît atunci cînd e în mare chef de scris: se vede că scrie cu încîntare (și e citit tot cu încîntare) și că mai toate poemele lui sînt un fel de petrecere cu amețeală, o șarjă de ebrietate euforică și atunci cînd juisează în sarcasme. Nu scrie niciodată cînd e mahmur, ci doar cînd se îmbată de entuziasm compozițional. Mureșan scrie doar cînd teroarea poemului e maximă; Iaru – doar cînd bucuria scrierii e extatică. Pentru unul, principiul e exorcizarea cît mai teatrală a angoaselor; pentru celălalt, principiul e cel al scriiturii ca orgasm. Nici nu-i de mirare că printre lamentațiile de amor răstălmăcite și printre madrigalurile desfigurate și-a făcut loc (și nu doar o dată) orgasmul sexual direct (deși obișnuit poeții scriu doar amintirea lui), sub forma lui cea mai violentă (în Zile de viol și rîs): ”Răcnetele gurii mai roșii ca sîngele gîlgîiră/ făcînd să zboare bibelouri din noptieră./ I se sparseră cu plăcere în cap./ O boți ca pe un pachet de caramele/ într-o digestie externă” etc. Iaru nu merge pe cărări ermetice ori aluzive spre rîpa Uvedenrode, ci abrupt și pe față, sfidînd manierele pudice (deși nu chiar cu calificarea în domeniu a tinerilor poeți, ci păstrînd destule din vraja sugestiilor).

Scriitura orgasmică acoperă însă și temele non-erotice, fie ele politice, fie doar de denunț social, literar ori comportamental. În mare, poezia lui Iaru e un denunț frenetic al tuturor alienărilor, închipuirilor de sine (inclusiv, ba chiar ales ale lui însuși), fariseismelor și clișeelor, de la cele literare la cele existențiale. Și totul făcut cu versuri electrice, scrise cu briciul sarcastic și tandru deopotrivă, într-o aparență de entuziasm al improvizației, ba chiar cu aere de miles gloriosus al improvizației, pe cînd, în realitate, Iaru e un maestru al folosirii iambilor și troheilor, școlit la academia exigentă a clasicilor. Dar nu e aceasta singura disimulare – și nici cea mai importantă – pe care Iaru o profesează cu nonșalanță, ca pe un stindard de paradă. Mai relevantă e parada de cinism și de sarcastică, de ludice și caricaturale sub care își ascunde tresăririle de sensibilitate și de sentiment și își maschează arteziana angoaselor, dar lăsînd, totuși, destule semne la vedere. Cu cît înverșunarea sarcastică prinde tot mai mult elan și cotropește întreg textul, cu atît tușa finală descoperă mai izbitor imperativul autenticității umane care a instigat poemul. Cea mai ”dură” demonstrație de cinism ca armă de apărare a autenticității și de denunț al clișeelor atitudinale e poate cea din Despărțire, unde durerea prefăcută și solemnitatea teatrală sînt denunțate cu o vervă golănească de-a dreptul dramatică: ”Bunico, da’ tu ce-ai, frate? Ce, te furnică?/ Te-mpunge, te-nțeapă? Te mușcă? Te pică?/ Te taie? Te contaminează? Te fofează, te strică?/ Ești ditamai muieroiul, ai prins și războiul,/ aibi demnitate, nu-l speria, că la o adică/ se ridică și pleacă sau doar se ridică./ Nu-nțelegi, proasta dracului, că-i gata? Nenică,/ nu-nțelegi că i-e frică?//…// Băi, nu vouă, nu vouă, nu vouă,/ ci lui i-a fost frică!”. Dar spectacolul textual de cinismul euforic și de euforia cinică e întreținut, însă în așa fel încît euforia să fie doar o față a exasperării. De altfel, întreg cinismul și toate cinismele lui Iaru sînt de paradă, sînt o pură fanfaronadă. Toată lumea l-a prins cu fofîrlica și toți comentatorii lui au văzut imediat că altele are el în sufletul lui, nu bășcălia ca exorcism. Cel mai răspicat a spus-o, la capătul celor trei admirabile portrete pe care i le face, TraianT. Coșovei, pentru care ”antisentimentalismul lui Florin Iaru nu e decît un mod de a fi sentimental” (Pornind de la un vers, Ed. Eminescu, 1990, p. 121). Și chiar așa e: Iaru folosește cinismul ca revelator, ca simplă hîrtie de turnesol pentru fulguranța epifanică a panicii, angoaselor și depresiei (inclusiv sentimentale/erotice). Lucrul s-a văzut încă de la debut, căci deja în Cîntece-le de trecut strada din 1981 Radu G. Țeposu observa că ”frivolitatea se îmbină de o nuanță tragică” (Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Ed. Cartea Românească, 2006, p. 87). Și mai evidente erau lucrurile pentru Gheorghe Perian, în interpretarea căruia ”rîsul și ironia nu sînt decît un văl” sub care se ascunde ”un fond sentimental” (Scriitori români postmoderni, Ed. Didactică și Pedagogică, 1996, p. 129). Cam același lucru îl observase și Nicolae Manolescu cînd constata că poetul are două fețe: una pe care se văd ”exuberanța, țopăielile, glumele”, și una ”nostalgică, melancolică și cîteodată sfîșiată” (Literatura română postbelică. Poezia, Ed. Aula, Brașov, 2001, p. 328), traducînd tensiunea dintre ”un fond anxios și un suflet friabil” (p. 332). ”Un suflet sentimental și un spirit jucăuș” văzuse și Eugen Simion (Scriitori români de azi, IV, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 509). ”Volubilitatea și melancolia” constituiau binomul central al poeziei lui Iaru și pentru Mircea A. Diaconu (Biblioteca română de poezie postbelică, Ed. Universității Ștefan cel Mare, Suceava, 2016, p. 231), în vreme ce pentru Nicoleta Cliveț la Iaru avem de-a face cu ”o logocrație ce caută, prin vorbe multe și gesturi ample, să fenteze angoasele”, într-o poezie în care ”nonșalanța” e ”altoită pe un fond grav” (Despre banalitate. Cu ochii deschiși, postfață la vol. Poeme alese. 1975-1990, Ed. Aula, Brașov, 2002, p. 197). Acestei dualități (de nu duplicități), Ion Bogdan Lefter îi mai adaugă una, cea dintre atitudinea de ”simpatică democrație a poeziei” și ”aristocratismul procedeelor poetice” (Flashback 1985: începuturile ”noii poezii”, Ed. Paralela 45, 2005, p. 233), tipică pentru acest ”copil teribil al generației” (p. 229). Pe scurt – și în consens – Florin Iaru vrea să pară cum nu e, ba chiar pe dos de cum e.

Drama acestei dialectici dintre aparență și esență – căci de o dramă e vorba – constă în faptul că ea nu e altceva decît un clișeu (existențial, poate, literar, sigur). Lucrul e cu atît mai dramatic în sine cu cît Iaru se războiește cu toate clișeele (și literare și comportamentale și – existențiale în general). Dar el e aici exact în condiția în care s-a aflat tot timpul un poet cu care n-are nici în clin, nici în mînecă (ba chiar e unul dintre puținii poeți neinvocați de nici un comentator, căci altminteri nu lipsește nici unul din canonul național și doar o parte din cel universal): Mircea Ivănescu. Mircea Ivănescu a trăit agonic angoasa clișeelor, sufocarea în clișee: nu doar în cele literare, ci chiar în clișeele biografice, ca să nu zic ontologice. S-a lamentat tot timpul de această condiție de prizonier al clișeelor, conștient că și în lamentația și revolta lui se regăsește tot înlăuntrul unui clișeu. Clișeizarea e o fatalitate literară; nu există nimic pe care literatura să nu-l trasforme în clișeu. Cea mai grăitoare dovadă e rapiditatea cu care toate avangardismele înnoitoare și revoluționare s-au transformat în școli de clișee. Și Iaru se bate cu clișeele din interiorul unui clișeu. Doar că pe el conștiința acestui prizonierat fatal nu-l deprimă, ci-l instigă și chiar îl entuziasmează. Nu într-atît încît să devină un rentier al convențiilor literare și să se consoleze cu gratuitatea acestora, ci, dimpotrivă, ținînd cu febră la militanța literaturii, la poezia-acțiune. De aceea, în vreme ce versurile lui Ivănescu sînt nutrite de o lehamite epopeică, ale lui sînt electrizate. Dar, în fond, trăiesc din aceeași exasperare – unul cu melancolie, celălalt cu vervă (care uneori i s-a reproșat ca excesivă: ”prea multă bucurie verbală”, zice, bunăoară, Cornel Regman/ Poeți și prozatori tineri în anii 70-90, Ed. Muzeul literaturii române, 2015, p. 165 ). Dac-aș vrea să mai lungesc această paralelă/opoziție, aș mai adăuga că amîndoi navighează printr-o rețea referențială atît de deasă încît nu există la niciunul vers fără măcar o aluzie, o parafrază, o răstălmăcire sau un citat direct. Doar că în vreme ce Mircea Ivănescu le invocă oarecum cu evlavie, Iaru le invocă insolent, cu o atitudine provocatoare de illettré și fără nici o urmă de angoasă a influenței. Amîndoi sînt dopați literar, doar că unul e sufocat de propria cultură, nemairegăsindu-se pe sine, pe cînd celălalt zburdă cu atît mai liber și mai exuberant cu cît își poate îndreptăți și împăuna cinismul cu o serie de iluștri care merg de la Cicero la Cărtărescu (de nu și mai încoace). Cu cît citează mai fervent, cu atît Iaru pare mai spontan (ce-i drept, toate referințele sînt pastișate sau folosite ca replici caricaturale).

Florin Iaru nu mai poate fi scos din definiția optzecismului, de nu cumva e chiar el cea mai bună definiție a optzecismului. Nu există distincție optzecistă pe care el să n-o etaleze și ilustreze, într-o continuă paradă de calități excitate. De la joaca de-a intertextualitatea la piruetele ironice și de la camuflarea angoaselor sub bravade, de la exultanța colocvială la vîrtejul imagistic și de la frivolitate la inclemență – morală, civică, politică, sentimentală -, toate sînt folosite anume cu asupra de măsură pentru a puncta caricatural pathosul. Din loc în loc însă, își dă și el arama elegiacă pe față: ”Ce trăznet era poezia lovind din senin!/ Cădeam cu capul fărîme pe cerul velin./ Ieșeam din cuvînt cu orgasmice seme./ Nu aveam bani, vîrstă, regrete, probleme.// Mă tîrîi cu scîrbă acum și înclin/ să parcurg pîn’ la capăt un secol străin. Asta-i durerea. Ce a fost frumos a trecut./ Moartea ne-ndeasă pe gît pastilele ei de putut” (Hapuri). Oricît de consacrată ar fi tema de care se apropie, fie ea și bătuta fugit irreparabile tempus, Iaru o provoacă cu istețime. Nu există îndoială că Iaru e cel mai isteț optzecist (nu văd de ce s-ar îndoi cineva) și că inteligența lui scripturală e o vocație. Sînt poeți (poate prea mulți chiar) cărora nu le pasă dacă rezultă isteți ori ba, considerînd istețimea virtute frivolă și opțională, deci dispensabilă în favoarea altora (năzuite). Nu știu dacă au dreptate, căci istețimea e o vocație (mai mult decît un talent) care-i poate ajuta pe poeți la manipularea atitudinilor și la alternarea secvențelor într-un montaj de maxim efect. Dacă nu pe alții, pe Iaru îl ajută sigur să joace pe registre și să deschidă ori să vireze cum nu te aștepți. De altfel – lucru observat deja – imagistica lui, de multe ori șarjată, se bizuie tocmai pe calificarea premeditat ”inadecvată” a obiectelor, cărora li se atribuie metodic o calitate paradoxală, inedită, șocantă. Cu ea la îndemînă, Iaru poate sări oricînd în suprarealism (ceea ce și face), dar cum nu lasă poemul fără să-l controleze, nu stă mult acolo. Epică și filmică, imaginația lui se lansează în rafale de adjective și într-un foc automat al asocierilor cît mai fanteziste (un reflex dimovian i-a fost repede constatat). Mici evenimente casnice ori posibile fapte diverse se umflă epopeic, într-un fel de năvală resemantizantă doldora de concrete. E nevoie, bunăoară, de o adevărată epopee fiziologică pentru a putea deschide o conservă – ce-i drept, una ”de moarte în sos picant”. Cînd e vorba de peisajele cotidiene pe fondul cărora se produce o epifanie detracată, Iaru e un bulimic și versurile înfulecă tot: ”Două farfurii./ Două căni/ O solniță cu măciulie albastră./ Un castron cu un fragment de tomată./ Un ceas de plastic pe un fiord de pîine./ O scrumieră între cuțite” etc. (La cea mai înaltă ficțiune). Realul ca ficțiune (fie și cea mai înaltă), nu e însă decît premisa unei drame amoroase/existențiale stîlcite în toate modurile, avînd de pretext o scenă domestică. Mutarea domesticului în fantasmatic și punerea lui în registre convulsive e scenariul compozițional al mai tuturor poemelor cărora li s-a dat drumul la amplitudinea unui recitativ de angoase. Mizînd pe oralitate, poezia lui Iaru e, de fapt, una recitativă, topind rigoarea versului în nonșalanța improvizației. Dar, în realitate, Iaru scrie pe românește o poezie cu dicție latină.

O poezie (poate) cu exces de animație și cultivînd un animism obiectual – și fiziologic nu mai puțin – în care personificarea devine adesea o protagonistă imaginativă scăpată de sub control. Principiul poetic e transgresiv și constă în transmutarea evenimentului cotidian într-o șarjă imaginativă care-l duce la dimensiunile unui cataclism (sentimental cel mai adesea): ”Fugi, javră – răsufla – lasă-mă-n pace!/ Jos de pe mine!/ Parfumul ei era de-acuma nebun./ Orașul, pînă departe, urca în baloane de săpun./ Lesa roșie număra tactul, domol./ Aerul rămase gol./ Lumea se sufocă brusc./ Guri puse pe fața lumii ca niște bătături/ scoaseră, laolaltă, vaiete, gemete, lătrături” etc. (Trăiască ritmul). Firește că dintre trucuri nu putea lipsi apostrofa directă adresată cititorului, semne indicatoare pentru o bună lectură: ”Stai, cititor!/ Stai și observă, te rog/ sinceritatea spaimei mele/ mecanice/ placată cu aur pe viul creierului meu./ Observă, te rog, bruiajul discret cu care metafora/ umblă la butoane/ să schimbe postul./ Și înțelege, te rog,/ mesajul meu întunecat, lovit de adevăr/ peste bot – cu tot cu amurg cu fulgerare/ cu transformarea violentă a spectrului/ aici/ la marginea indiferentă/ a lumii” (O ieșire la mare). E bine că Iaru își mai școlește cititorul, căci adesea el răsucește perpectivele intrapoetice pînă le aduce nu doar într-o stare de ebrietate, ci chiar în pragul unul ermetism cu vînzoleală. Dar algoritmul central al poeticii și poeziei sale e cel programat să dezvolte cinismul ca tandrețe și tandrețea ca exuberanță cinică. Dar mai ales să folosească euforia cinic-ludică într-un exercițiu de exorcizare tocmai prin intensificarea retoricii negativelor. E un peisaj de panică existențială în spatele scenei pe care Iaru face pe histrionul, bravînd tocmai angoasele înghesuite acolo. Iaru pe care-l vedem nu e Iaru (cel adevărat se ascunde în spatele celui pe care-l vedem).