Cartea de doliu

De obicei Monica Rohan scrie cu creioane mirifiante și se lasă prinsă în reverii pastelate, ușor umbrite de nostalgii, dar mai ales mereu amenințate de o panică insidioasă. Își notează stările ca-n jurnal, dîndu-le repere naturiste care nu vorbesc, de fapt, descriptiv, ci confesiv. În Paravis (Editura Eikon, 2023) și-a închis însă trusa cu creioane colorate și și-a deschis inima rănită, lăsînd-o să se reverse în litanii îndoliate. Un kadish scrie și Monica, într-o gramatică austeră, în care singura conjugare – și doar la indicativul prezent – e cea a suferinței după mama pierdută. Versurile s-au simplificat și nu mai caută registrul de farmec amenințat al lumii, ci se opresc la recitativul sentimental, hieratizat într-un bocet de penitență expresivă. Suferința nu-și caută vreo cale de exorcizare, ci doar una de asumare cît mai concretă și mai candidă. Directețea și candoarea ei expresivă îi asigură un fond de autenticitate reglat într-o cadență de pietate. Cartea e un memorial de doliu în care amintirea mamei capătă o aură de religiozitate iar durerea pierderii se difuzează și antrenează după sine întreg peisajul, menit parcă și el unei ceremonii sacrificiale: ”/…/ oare știai că prunul bătrîn l-au tăiat/ apoi piersicul, după un an, a căzut doborît de furtună/ păsările mai vin, așa cum le-ai învățat -/ eu îți scriu necontenit despre lucruri mărunte/ deschid dulapul și respir adînc/ parfumul tău curat/ odaia tăiată într-un deal de tămîie” (Prăjituri pentru sufletul tău). Memoria se activează în detalii în cadrul acestui ritual, developînd scene idilice care aduc în prezent figurile tutelare ale copilăriei (bunica, Mica, Ticu), agravînd, prin contrast, suferința pierderii: ”Cad în copca de gheață./ Mă scoate mîna bunicii/ îmi smulge pumnul înroșit. Mă încălzește.// Prosoapele moi erau ale mele. Flanela pufoasă./ Gălbenușul crud cu miere și cacao/ șadoul copilăriei./ Ștergarele aspre ale bunicii/ impecabil apretate, călcate./ Pieptenele curat./ Cozile ei strîns împletite” etc. (Odinioară). Dar scufundările în memorie n-au doar acest rost terapeutic cu efecte agravante. Monica e, de fapt, un scafandru în durere, în straturile de intensă angoasă: ”E vremea să răscolim apele tulburi/ după lighioanele iuți din nămol/ care țîșnesc la suprafață cînd nu visăm/ ucid libelulele/ se hrănesc cu aripi de îngeri/ sorb inimile privighetorilor” (Suprapunerea vremurilor). Graficul stărilor are un aranjament constrastiv, pendulînd între reveleuri din copilărie și concentrate sublimate ale durerii din prezent, în care se instaurează, pînă la urmă, un climat funeral: ”În liniște așterni un pat de sînge -// tu porumbiței îi oferi grăunțe negre/ cu palma strecurată printre gratii -// iar somnul cade lin între vertebre// de apă somnul/ cu năframă albă…” (Nouri amurgind). Sau: ”numai vise lichide/ în care te îneci/ și te îneci/ fără să te poți apăra” (Nu te poți apăra). Angoasa devine tot mai consistentă și ea năpădește nu doar sufletul poetei, ci și fiziologia, iar progresia ei atinge reportajul expresionist: ”Pe dinăuntru, sînge și lemn zdrobit, cedru amestecat cu sînge, – nările absorb mirosul din interior, prin pereții buretoși, îl opresc în alveolele lor, răscolindu-l chinuitor la fiecare respirație.” etc. (Rananara). Suferința atinge astfel o zonă de panică fiziologică, interiorizîndu-se tot mai capilar. Dar asta fără a deteriora ritmul auster al confesiunii.

Nu e singurul – cel dintre mirificele anamnetice și inciziile în concretul actual al suferinței – aranjament pendular din volumul Monicăi. În același fel sînt orînduite peisajele contemplative ale suferinței și narațiunile onirice, peripețiile unui subconștient bîntuit de aceleași prezențe dispărute. Ca și-n oniricele Monicăi Pillat, și-n cele ale Monicăi Rohan cutreieră prezențele familiare, dovedind și-n cazul ei produnda comuniune în care s-au aflat. E un semnificativ jurnal de vise în care suferința de doliu e travestită în pietate și-n compasiune: ”În visul de 8 decembrie părea că suntem într-un salon-dormitor (internat de fete?) cu mai mute femei și fete, iar eu am luat-o pe Mica în brațe ca pe un copil și o purtam așa, pe brațe, ocrotitor, iar Mica mea era ușoară, aproape că nu avea greutate, și parcă încercam să fug cu ea undeva, să o protejez, să ne salvăm… simțeam nedefinit apropierea unei mari primejdii.” (Alt vis cu mama). Oniricele sînt, de fapt, dovada unei comuniuni continue.

Cît de efervescentă este (a fost?) suferința Monicăi Rohan se vede din spontaneitatea cu care au venit poemele, la orele cele mai imprevizibile. Notațiile ”cronologice” sînt și ele un argument de credibilitate, după cum sînt și depozițiile onirice. Dar autenticitatea acestei suferințe e garantată liric de austeritatea lamentației, de lipsa ei de retorică. De concretețea care face inadecvat orice comentariu.