Candoare și istețime

Din materiale de candoare tratate ludic și ironic își face Gabriel Nicolae Mihăilă cea de-a treia carte: Artemis (Editura Neuma, Apahida, 2023). Ludicele și ironicele țin de paravan unei sentimentalități cenzurate, dar active, și unei dispoziții madrigalești răsucită cu istețime. Sînt poeme încurajate de vervă, dar cu fond afectiv domestic și cu vocația drăgălășeniilor paterne. O plachetă tăiată în patru părți (tot în joacă, un fel de a mima și parodia secvențializarea), Artemis (fetița lui Gabriel, nu zeița) începe cu o odă elegiacă dedicată copilăriei. Parola acesteia e propoziția de abecedar Ana are mere, pe care poetul o ”problematizează” cît ironic și șăgaci, cît exaltant, trecînd-o de la simbolul inocenței la cel al femeii stihiale, într-un șir de tirade construite pe oralitate, pentru a încheia într-un acord melancolic: ”adio copilărie”. ”Elegia” e deopotrivă euforică și înduioșată, după cum graficul discursivității trece de la joacă la asumare: ”Ana are mere// păi de ce are Ana mere/ a părăsit-o soțul și le-a primit la partaj/ le primește de la amant/ le cultivă singură//…// Ana are mere/ nu se referă la sînii ei/ sînii ei aduc mai mult a femeie retrasă/ sînt întotdeauna acoperiți/ fără decolteu/ fără nimic/ cred că e conștientă de primejdie” etc. (Ana are mere). Aventura copilăriei și a candorii nu-i însă una în pierdere (deși obișnuit poeții plîng nesmintit după ea), căci la Gabriel paternitatea o readuce în actualitate și-i stă de bază pentru cîteva poeme mămoase (”tătoase” s-ar cuveni, dar cum limba nu ne permite, facem această inadvertență admisibilă). Un sentimentalism saturat de pozitive și gingășii, tandrețuri și drăgălășenii, dus pînă la idilic (asemănător cu cel al lui Doru Arăzan jr., dar aici brodat cu delicată ironie), se revarsă în poeme domestice și într-o sintaxă ludică: ”e una din nopțile/ cînd Dumnezeu privește pe gaura cheii copiii/ care încă nu dorm/ cînd nesomnul face tumbe și ascunde telefoane// vine mama// parcă are ochii împăienjeniți/ dimineață o întrebasem ce e dragostea/ din ușă a început să spună blînd/ ca și cum m-ar mîngîia//…// în fond/ dragostea e cînd adormi pe mîna lui tati/ iar timp de cîteva ore nu se mișcă/ să nu te trezească” (Poveste de Crăciun). Toată lumea se joacă în poemele lui Gabriel (inclusiv Dumnezeu, care și-a uitat de aventura din urma căreia a rezultat Ana, înaintea Evei), pe un portativ de candoare și dulceață familială.

Candoarea nu e însă doar o stare în care se răsfață ”personajele” (într-o abia schițată epică), ci și un principiu imaginativ. Ea trece din registrul stărilor în cel al instrumentelor creative și devine criteriul ordonator al poemelor, sub forma inocentă a ”personificărilor” și animației. Imaginația nu trece de acest prag care, ce-i drept, îi îngăduie poetului o practică ludică și oarecum caricaturală, prin care transformă în manechine tot ce vine, fie că e vorba de oraș (”cîndva orașul mi se prindea de ureche/ ca un cercel medicinal/ versuri cu nasul lipit de geam trosneau litere/ de nerăbdare să iasă afară/ străzile se adunau vază plină cu flori sălbatice/ care-Ți gîdilau nasul” etc. (Matematică la firul ierbii – I), fie că e vorba de poem (”atunci poemul/ se descalță de pantofii cu toc/ smulge cravata de cercetaș/ rupe pagina albă semn de/ grevă japoneză” etc. (Matematică la firul ierbii – II), de noapte, de cuvinte și de orice mai poate fi vorba. E o rețetă imaginativă prea îngăduitoare, ușor de manipulat, dar și prea aproape de vîrsta naivă a imaginativelor. Practic, imaginația începe abia cu un pas mai departe.

Gabriel are, totuși, și valențe de imagist (”se aude un oftat de om singur/ ca o inimă de lemn/ la foc de seară” – Pia mater), dar le investește în piese montate din bucăți centrifugale anume pentru a-și crea spațiu pentru paradoxuri care să convertească verva asociativă și ironică într-o deschidere melancolică mai gravă: ”suntem singuri/ totul după chipul și asemănarea noastră” (idem). Dar nu riscă în gravitate, lăsînd totdeauna să triumfe spiritul ludic și parodic. Fondul sentimental și idilic e jucat cu istețime, astfel încît e cînd developat, cînd invelat, într-o continuă zbenguială între confesiune și deconstruirea ei.