Călătorii prin toate părțile

De nu s-ar fi lăsat prins de alte trebi și și-ar fi continuat debutul din 1966 (din Amfiteatru), Brandy Barasch ar fi fost – poate – azi, un poet cu bibliografie serioasă. Regia de teatru l-a prins însă în vîrtejul ei și poetul promis s-a adeverit abia acum, odată cu În căutarea timpului trecut (Editura Hasefer, 2023). Măcar nu e vorba de un timp ”pierdut”, ci doar de unul ”trecut” și recuperat acum într-un album. Privirile în trecut sînt îndeobște și obligatoriu nostalgice și pe bună dreptate zice Felicia Waldman în cuvîntul înainte că volumul lui Barasch spune ”povestea nostalgică a unei lumi”, dar nu neapărat în tonuri nostalgice, ci ”aducînd ludicul scenei în interiorul poeziei”. De fapt, poemele lui Barasch nu mizează decît pe o nostalgie implicită – și-n nici un caz pe una manifestă. N-au, firește, cum lipsi din așa privire retrospectivă cîteva (măcar cîteva) secvențe memoriale, gen ”fapte diverse” șăgalnic senzualizate și care sînt cam sigurele markere curat nostalgice: ”Eu sunt zbanghiul din tramvai/ Ce mă așez lîngă tine pe banchetă/ Privesc fără sfială ținuta ta cochetă/ Ai în părul negru chiar o garoafă/ Ești vecinii spun la minister dactilografă/ Se vede guști privirea mea din plin/ Îți înflerește pe chip un zîmbet fin/ Să știi deși iubesc o altă fată/ Doresc să stăm alături încă o dată” etc. (În tramvai). Fulguranțe ale memoriei pe care Barasch ”le prinde” din zborul amintirilor, conform cu principiul lui de poetică: ”Să prind secunda/ într-o ramă/ Și țintuind-o de perete/ Să o privesc/ Pînă mă satur” etc. (Secunda). Volumul asta și e: un album de extrase dintr-o experiență existențială și culturală (practic sînt totuna la Barasch) care are acum dreptul la concluzii, o călătorie pe harta unei vieți. O călătorie cu multe bivuacuri de artă și cu multe popasuri (măcar aluzive, de nu toate frontale) în problematica istorică/socială, la care poetul ne mobilizează din prima: ”Vă voi plimba prin marile orașe/ Metropole marmoree seifuri/ Ministere boutique-uri bulevarde/ Cartiere unde sărăcia înflorește/ în foamete și boli” /…/, neuitînd să ”ne încoloneze” ”în marșuri pentru pace”, dar nici să ne dezvăluie ”parcuri și cotloane/ Unde-mi întîlneam sub cerul înstelat/ iubitele mirese”; toate astea cu simțul responsabilității poeziei (”Suntem datori să izgonim din lume/ Stupiditatea mistificarea egoismul”), dar mai ales ”cu umor și ironie/ Chiar de sine” (Eu am început să scriu). O poezie, așadar, care-și asumă destule sarcini, unele nu ușor de potrivit între ele. Dar cu privilegiul umorului de sine toate se pot armoniza și Barasch nici nu ține predici îndreptătoare, nici nu se lățește cu evocările momentelor de grație – personală ori peisagistică (deși o vervă strunită îi e de folos).

Călătoriile-s de mai multe feluri, înainte de a deveni, toate laolaltă, o călătorie biografică tradusă într-o parabolă. Vom avea în cîteva rînduri poeme bazate pe principiul ”ce se vede” (sau ”ce s-a văzut”), pur inventar de plimbare, pe cît posibil fără afecte în descripție (dar nici atît de indiferente afectiv pe cît ale lui Aldo Palazzeschi): ”Dudești/ Din Văcărești/ Prin Avram Goldfaden/ Începe Dudeștiul să se scurgă/ Spre Traian/ Poșta Vitan/ Și tot așa/ Pînă la Cioplea/ Coșcoveală igrasie/ Prăvălie lîngă prăvălie/ Unul vinde ace și mosoare/ Altul ascute topoare” etc. (Dudești). Tot acest inventar se melancolizează printr-o simplă notă ludică de final: ”Dudești/ Nu mai ești”. Sub forma inventarului jurnalistic apare și istoria, amestecată cu biografia, dar nici ea nelăsată să-și ia avînt patetic: ”…/ Peste o vreme în Cuba/ Plesnește buba/ Era numai un pas doi/ Să nu mai fim noi/ Criza trece/ Da nu și războiul rece/ N-a fost să fie/ Și la urmă tragedie/ Kennedy împușcat/ Păcat” (Kennedy). Dar Barasch nu lucrează asupra memoriei doar la acest mod frivol, ci și – mai ales, de fapt – la unul participativ, fie evocînd personalități, fie desenînd tablouri dramatice învăluite în aură idilică: ”Soldatul blond/ Cu ochii larg deschiși/ Privind direct în soare/ Între ghimpate sîrme/ Agățat/ Mantaua lui ascunde/ Poza unei codane/ Ce-l așteaptă undeva/ Și viscerele-i curg/ Înspre bocanci/ E liniște pe cîmpul de bătaie/ O floare galbenă/ Îi ține singură priveghi/ Înconjurată de zumzetul unui bondar” (Soldatul blond). Finalul care ”absolvă” tragedia e un apel la candoare, pusă aici în ecuație oximoronică cu oroarea. La scriitura candidă Barasch apelează adesea, tocmai spre a configura un contrast cu istoria ca mecanism suplicial. Idila florală din Floarea roșie din fereastra mea e un exemplu de transpoziție glumeață a acestei irepresibile nevoi de candoare. E, de altfel, un întreg florilegiu de poeme de destindere, de vervă ludică, menite să întrețină acest contrast fără ca el să fie neapărat tematizat direct. Poezii precum Cîmpia liberală, Făt-Frumos ori Ovidiu în re sînt exerciții de virtuozitate ludică. Nu le lipsește această calitate nici poemelor ”speculative”, cu bogat substrat referențial, de genul Logos- O poveste sau Cuvîntul, dar care nu sfîrșesc tocmai în ludism, ci angajează o perspectivă mai ”filosofică”.

Călătoriile cele mai frecvente sînt însă în domeniul artelor, al tuturor, cu multe evocări de personalități sau ”transcrieri” de tablouri ori de scene teatrale. Artele sînt universul prin care Barasch se plimbă cel mai mult și cu cea mai mare încîntare, făcînd adesea o vîrtelniță referențială. Pe ele se bizuie și cînd probează puterea vizionară a poeților/artiștilor: ”Iată am dovada/ Michelangelo a văzut/ Cu ochiul liber/ Ce telescopul vede/ Abia acum” (Astronomie Michelangelo Poezie). Toate ”poveștile” de artă sînt lucrate cu un fel de pietate în care se insinuează o undă de umor, dar fără a știrbi starea inițială. Devoțiunea cu ușoară șuguire pare a fi atitudinea standard la Barasch, putînd astfel trece smerenia de artă în joc destins. Nici cînd gravitatea problematică ori situația tragică apasă asupra dicțiunii Barasch nu face tapaj de patetice, dar nici nu ezită în fața asumării propriei condiții: ”Un singur sînge ne curge-n vine/ Este voința unei rațiuni divine/ Dar dacă e vărsat în afara trupului meu/ Atîrnă greu! Atîrnă greu! Atîrnă greu!/ Și de asta sînt evreu!” (J’accuse). O controlată oralitate, colorată inclusiv cu cîteva parole ebraice, ține pledoariile lui Barasch pe o linie ”evreiască” în care, cum zice Felicia Wladman, ”răzbate tradiționalul spirit evreiesc” prin abordarea dintr-un ”unghi amuzant” a tuturor temelor. Dar asta fără a le relativiza acuitatea și gravitatea.