Blaga amorez

La numai cîțiva ani după ce Blaga s-a îndrăgostit – pentru ultima oară, în fine! – de Elena Daniello – și cam la aceeași vîrstă, a pățit-o la fel și Salvatore Quasimodo (practic, după moartea lui Blaga). Doar că el s-a îndrăgostit de Curzia Ferrari, căreia îi omagia în scrisori ”il tuo corpo di fuoco”, ”fuoco” pe care-l vedea răspîndit pe toate componentele Curziei – ”un po’ di fuoco nei capelli”, dar și ”sulla fronte” și-n alte locuri. Curzia părea o fată eminamente de foc, o fată igniforă. Din substanță incendiară e făcută și Elena, deși Blaga nu se avîntă prea departe în metaforele și invocațiile corporale. La drept vorbind, nu se avîntă mai deloc. E drept că – fără să-i socotim vîrsta ca fiind un factor de cumințire, căci n-a prea fost – nici n-avea cum, chiar dac-ar fi fost mai puțin pudic și mai stăpînit în impulsuri (dar nu totdeauna). Asta pentru că relațiile amoroase ale lui Blaga au fost – toate! – deschise, la vedere – și mai ales la vederea directă a Corneliei. Iubitele lui Blaga – afară de Coca Farago, cu care-și petrecea vacanțele diplomatice (mai multe despre relația lor în Fete pierdute, Cartier, 2021; tot acolo și despre isprăvile cu Domnița Gherghinescu-Vania și Eugenia Mureșanu) – erau doamne măritate, iar între familii erau statornicite relații sociale destul de apropiate, de nu chiar de prietenie. S-ar putea zice că Blaga și-a recoltat iubitele numai din cercul amicițiilor familiale, fără să se complice cu aventuri riscante și-n ape tulburi ori cu spart de case și cămine. De fiecare dată e vorba de un fel de aranjament convenabil tuturor, comod, destul de burghez, cu fațadele cît de cît necompromise și, cel puțin aparent, protejate. Rolurile erau clar delimitate în toată această succesiune de menage à trois, ca și cum Blaga ar fi primit licență de infidelitate (pare-se că a și primit-o). Teritoriul său de vînătoare e însă doar cercul relațiilor familiale, prietenești (mă mir că nici o studentă n-a reușit să spargă acest cerc). Chiar și pe Coca a cunoscut-o în urma vizitei făcute, la Craiova, Elenei Farago; ce-i drept, Coca avea atunci doar 11 ani, dar l-a impresionat pe Blaga nu doar cu poeziile pe care i le-a citit la îndemnul mamei (atît de acut, încît Blaga o exaltă anume în Arta copiilor), ci și cu farmecul ei deja previzibil, astfel încît n-o va uita (și nici ea pe el). Destul că plimbările lor din timpul concediilor diplomatice și al treburilor pe la minister au provocat mare gelozie la Zaharia Stancu. Cum și gelozia e creatoare, nu doar iubirea, Zaharia se pregătea să-l distrugă pe Blaga prin pamfletul Filosoful Lulu (pe care nu l-a mai scris, totuși). Noi îl citim azi pe Blaga cu un fel de evlavie – ardelenii chiar cu fior de religiozitate –, dar unui rival în amor Blaga nu-i putea impune respect și nici nu-l putea impresiona într-atît încît să se dea la o parte. E și singurul care nu s-a dat, căci în rest Blaga a avut norocul de a da peste soți toleranți și îngăduitori cu propriile neveste (chiar și popa Florea Mureșanu, măcar că el a mai mîrîit cîte ceva), cu toții un fel de Ștefan Micle multiplicat. Și nu doar că a dat peste soți înțelegători, dar a și avut o soție înțelegătoare care i-a lăsat frîu liber (o soție atît de îngăduitoare a mai fost doar Claudia Millian, și ea prietenă cu Blaga – o prietenie și ea ușor erotizată; vezi Zece femei, Cartier, 2015). Cel puțin așa îi destăinuie Blaga Domniței, cum că ar avea slobozenie la ”orice” din partea Corneliei, ”cu o singură condiție: poeziile să fie frumoase”. Trebuie să fi fost adevărat, căci această libertate condiționată de rezultate estetice e atestată cu documente și de Ilie Rad în volumul Lucian Blaga, scrisori către Elena Daniello, ”Plin mi-e sufletul de tine, plin” (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2023). Resemnată și înțeleaptă, Cornelia tolerează competențele de amantă – cu singura condiție să fie eficiente și cele de muză. După cum îi mărturisește ea lui Bazil Gruia – ”am înțeles realitatea situației”.

Ignifore par a fi fost și toate iubitele blagiene (dar nu sînt oare, prin definiție, toate iubitele ignifore?). Blagologii riguroși au făcut liste cu poemele ”datorate” fiecărei iubite, iar Ilie Rad definitivează cu maxime scrupule această listă. La nivelul anecdoticii biografice și creative, astfel de ”împroprietăriri” își au rostul lor și e evident că bună parte din erotica blagiană are suport ”ocazional”, biografic. Fiecare iubită a sponsorizat cîteva poeme, Elena – cele mai multe. Iar Blaga, fire iubăreață, se asigura întotdeauna de o sponsorizare. Notele cu care Ilie Rad însoțește scrisorile invocă la tot pasul astfel de ocurențe și pun în context de incidente biografice concrete poemele. Aflăm astfel ziua în care poemul a fost scris, întîmplarea de care se leagă, peisajul care i-a fost scenă – cam tot ce se poate invoca în preziua unei poezii. Dar muzele își fac prea multe iluzii, măcar că Blaga pare a trăi din elan amoros și – nu mai puțin – a trăi dragostea ca arteziană creativă, ca gheizer de efuziuni amoroase. Prea multă conjunctură biografică trivializează însă poemele și-i de presupus că, în realitate, creativitatea transcende întîmplările, chiar dacă acestea o stimulează. Oricum, chiar și cu toată documentația biografică, poemele sublimează situațiile de plecare pînă la anularea lor. Pe de altă parte însă, misteriofania pe care Blaga o revendica încă de la debut ca vocație a poeziei își are cauza eficientă în eros (”căci eu iubesc și… și… și…”), ceea ce înseamnă că, în ultimă reducție, poezia e o imnică erotică, o eroslatrie și o cosmoerotizare (cu scuzele de rigoare pentru așa barbarisme pompoase). În ultimă instanță, poezia e erotiferă și erotiforă. Blaga și-a intuit din prima adevărata vocație și a avut privilegiul de a o putea hrăni cu droguri feminine toată viața. Și asta fără a-și face faimă de faun îmbătrînit. Dacă nu de alta, măcar pentru că poemele lui erotice au conduită adolescentină, sînt poeme eficiente în seducție, imnuri de acțiune, nu doar de grație. Nu degeaba se lăuda cu ”adolescența triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întîlniri cu iubirea” (cf. scrisoarea 35). Nu ”singurei”, de fapt, ci doar ”ultimei”. Dar în mai toate scrisorile către Elena, Blaga vrea să întoarcă avantajele în favoarea ultimei iubiri, inducînd un fel de contrast între mitologia și efervescența primei iubiri și dramatismul și patetismul celei din urmă. (Dacă e să luăm în serios paralelismele, toposurile imaginative sînt cam aceleași și cînd e vorba de poemele stîrnite de Cornelia, și cînd e vorba de cele stîrnite de Elena). Scrisorile către Domnița mărturisesc însă și ele destulă dragoste (de nu chiar prea multă), doar că, în cazul ei, cu mai mult foc pasional carnal. Ce-i drept, și Blaga era mai tînăr iar Domnița avea sigur mai mult sex appeal decît Elena, diferențe remarcate și de Dorli, care zice de Elena că ”frumoasă la față nu era” și ”nu ea incita, ci Domnița” (cf. nota 39). Se prea poate, căci în vreme ce ”sufletul” Elenei îl copleșește pe poet, trupul ei aproape că lipsește. Deși deja în scrisoarea a VI-a o iubește ”adînc și imperturbabil, puternic și de neclintit”, abia își ating mîinile – și asta ”după ce sufletele de mult se amestecaseră”. E un fel de asceză senzuală (sau sublimare) de-a lungul întregului serial epistolar; și o conduită de rezervă timorată, de candoare sfioasă (în întreg epistolarul există un balans echilibrat între sfiala declarativă și explozia declarativă). Prima îndrăzneală timidă apare abia în scrisoarea 13: ”Îmi dai voie să te sărut?”. De altfel, întîlnirile – de obicei cu martori, afară de cele din ”pădurea Hoia” (unde se mai refugiau pentru că se temeau ”de gura lumii”) de care își amintește Elena – respectau scrupulos conveniențele, după cum își amintește Helene Rodica Daniello în depoziția sa: ”N-am văzut niciodată vreun gest sau vreo privire nepotrivită, mama și Blaga comunicînd prin poezii”. Esențial – sigur așa; accidental – poate și altfel. Deși ”fiecare parte e suficientă să te înnebunească” (scrisoarea 29), nici o parte din Elena nu e beatificată ca atare. Abia dacă sînt pomenite (în scrisoarea 92) ”pulpele” și ”gleznele”, și acolo sub acoperirea că ele se aflau la tratament. Spre deosebire de precedentele iubite, Elena pare necorporală. Într-un fel, o recunoaște chiar ea, cînd zice de Eugenia Mureșanu că aceasta ”a mers de la început înspre amor”. (Și cu ce tupeu și avînt!) Blaga însuși, cînd îi expune doctrina muzelor, nu prevede pentru acestea o competență corporală, ci doar mandate pentru ”împărăția spiritului, /…/ a sufletului” și ”a ganei” (infernului, ar părea) (scrisoarea 67). E o continuă pledoarie a poetului pentru a o convinge pe Elena că dragostea pentru ea e singura adevărată, suprema, unica. Așa sînt, cu siguranță, ultimele iubiri (dar tot cu siguranță, nu doar ele). Introduce pentru asta argumente discriminatorii care e greu de admis că-s chiar adevărate: ”spre deosebire de alte două-trei femei /…/ cari m-au ales ele pe mine, pe Tine te-am ales eu) (scrisoarea 61). Și scrisorile, ca și poeziile, sînt în misiune seductivă, firește.

N-avem scrisorile Elenei către Blaga, decît cele pe care i le-a ”trimis” după moartea poetului. Din ele și din interviuri se poate deduce însă că poemele și scrisorile și-au împlinit misiunea. ”El a dat vieții mele sens”, îi mărturisește Elena lui Alice Țuculescu. Iar la un an după moartea poetului, îi scrie: ”Dorul mă arde și mă mistuie”, singura ”mîngîiere” pe care o mai poate avea fiind aceea că ”ți-am fost bucurie în anii cei mai grei ai sufletului tău”. Pare a fi fost și ea copleșită la modul religios de poet – ”am avut marele privilegiu să cunosc un astru și să trăiesc în apropierea sufletului său mare și luminos” –, trăind împreună cu el o ”stare de fapt” care, prin ”unicitate și esență”, a fost ”una cerească”. Așa să fie!

Ilie Rad, care îngrijește nu doar cu pricepere și zel editarea scrisorilor, ci chiar cu exces de zel (explicînd, bunăoară, în note și lucruri presupus știute de toată lumea – ce e echinoxul, Atlantida ș.a.), scoate în evidență cele ”două merite esențiale” ale Elenei Daniello: primul – pentru că ”a revitalizat spiritul creator al lui Blaga” (ca poet în primul rînd, dar și ca filosof și prozator), iar al doilea – pentru că ”a copiat, cu o rară devoțiune /…/, toate scrisorile primite, romanul /…/, zeci de poezii și sute de aforisme” – acestea încă inedite. Iubitele lui Blaga erau și sertare de refugiu, nascondigli, căci și Eugenia Mureșanu copiase Hronicul și cîntecul vîrstelor. Dar Elena Daniello chiar a contribuit decisiv la ”descătușarea energiilor creatoare” ale poetului – și aici statistica e un argument de necontrazis. Dacă a existat un factor catalizator de maximă eficiență în viața și creativitatea lui Blaga, acela a fost Elena.

Asta spun de fapt toate scrisorile. Apariția Elenei e un eveniment de cutremur ontologic, e întîlnirea cu ”îngerul”: ”adică obsesia, focul, pasiunea” la un loc (scrisoarea 8). Iubirea e la Blaga – totdeauna, dar mai ales acum – o arteziană imperativă care izbucnește în imnuri și beatificări. Blaga se simte ”ca după o adevărată înviere” (scrisoarea 14) și mitologizează dezlănțuit întîlnirea, transformînd-o în ”întîlnirea a două Tipare” (scrisoarea 20), în urma căreia poetul s-a cufundat într-o deplină devoțiune: ”Nu mai trăiesc decît prin Tine și pentru Tine” (scrisoarea 47), ca într-o transă mistică. Nu mai e decît un pas pînă la transmutarea iubitei între ”faptele originare”, ceea ce se și întîmplă în scrisoarea 55 (se întîmplase și cu Cornelia; în scrisori, de fapt, Blaga nu-și prea reînnoiește arsenalul seducției). ”Darul de a stimula” (din scrisoarea 62) duce la o stare de pură incantație existențială, în care Blaga trăiește într-o continuă și extatică adorație – ”preamărirea Ta” (scrisoarea 70). Sînt multe declarații și declamații patetice prin scrisori, căci Elena devenise chiar principiul existențial al lui Blaga. Fără ea, Clujul – deși ”locul meu natural” – devine neant, amintirile locurilor în care au fost, ”imensă rană.” Unde nu e Elena – totul devine pustiu; și timpul și spațiul. Dependența de Elena devenise ea însăși extaziantă.

Nu încape vorbă că ultima iubire, dacă ai noroc de ea, e cu adevărat o blagoslovenie (blago-slovenie).

Închei cu stricte mulțumiri: Elenei Daniello, doamnei Helene Rodica Daniello și lui Ilie Rad. Aferim!