Arhitectura angoasei

Arhitecturi locuite, dar nelocuibile proiectează Angelica Stan. Mai acum doi ani își construise o nacelă la etajul opt (în O femeie urmărește ploaia de la etajul opt), o garsonieră în care se insinua anxietatea nu doar prin toate crăpăturile, ci și prin pereți; o micro-monografie de singurătate, într-o scriitură descriptivă, aproape calmă de n-ar fi fost răvășită din loc în loc de cîte-un vîrtej expresionist de panică. Nici în Exponate-le de artă brută (Casa de editură ”Max Blecher”, Bistrița, 2022, cu vorbe bune pe copertă de la Cosmin Perța și Anastasia Gavrilovici) de acum scriitura nu e mai alertată, dar nici mai puțin permisivă la insinuanța angoaselor. De această dată Angelica proiectează un muzeu care nu e altceva decît o celulă ermetică produsă de propria ”visătorie malignă”: ”ce e acolo unde nu poți nici săpa/ nici deschide o trapă/ nici coborî cu scara/ sau cu frînghia/ în gropile căptușite cu piele de dinozaur/ în hrubele inundate prin care ai auzit/ c-ar fi fugit cîndva soldații încolțiți de turci/ pînă pe cealaltă parte a fluviului” (Ce e acolo unde nu poți nici săpa). Cum nu sînt porți pe care poeții să nu le deschidă și nici pereți pe care să nu-i spargă, aflăm de la Angelica ce se ascunde în acest spațiu inatacabil și inaccesibil – o lume eșuată și exclusă, dar care e chiar spațiul ei vital, unul în care poeta e ”predispusă genetic proliferării/ în nișa mea centripetă” (ar fi o iluzie să cred…). Izomorfia celulei domină proiectul imaginar și ori pe unde s-ar plimba, Angelica printr-un spațiu sufocant se plimbă: ”senzația de celofan expandat în vid/ și corpul meu – doar o membrană/ peste un podiș răscolit de cîrtițe./ capul meu – o telecabină încremenită/ între doi stîlpi./ ferestrele ei de care se izbește/ liniștea muntelui” (Cei care mă vor vizita). Un spirit ”malign” își face într-adevăr de cap prin poemele Angelicăi, transformînd peisajele cu potențial de reverie în peisaje agresate și atîrnate sub semnul morții: ”/…/ pe un deal/ unde-a plesnit o livadă de zarzări cu piele subțire.// prin ea se vede departe spre graniță/ cum ating norii spînzurătorile” (stră-stră-străbunica mea…). Acolo, pe pragul extincției, se vede lumea diformă a Angelicăi: ”o cățea urinează/ pe armura unui copac/ se gudură în parametri normali/ dar pericolul/ poate veni de oriunde// peste tot e plastic/ o materie moartă infiltrată/ în organe/ în lapidarium” (Cel venit din periferii). Și chiar dacă va fugi cineva din acest univers stigmatizat de semne letale, el tot nu va scăpa, căci însăși frumusețea e letală: ”iar cine va ieși cu adevărat/ va fi un paria/ va ajunge într-un cîmp/ cu ierburi abia înflorite// va trăi acolo singur singurel// se va otrăvi/ continuu cu frumusețe” (Iar cine va ieși…). Pelerinajele se fac doar ”dintr-o țară bombardată/ într-o altă țară bombardată” (Ce nu te ucide te leagănă), cu sentimentul inexistenței în chiar miezul existenței: ”vor veni profesioniștii experții curatorii/ vor da la o parte straturile de mătasea broaștei/ comunitățile de gunoaie care se autosusțin/ ecosistemul cu țînțarii lui bionici/ în care sunt perfect integrată/ vor curăța cu o perie specială fiecare firimitură/ din arta de a nu fi/ chiar în timp ce sunt” (E doar un dezechilibru temporar). Un reportaj de agonie, tăiat în patru capitole, dar unitar, care vorbește de fapt despre fragilitate și despre panică: ”nu fac decît/ să strig ajutor” (Să mă salveze și pe mine cineva). Nu mai puțin despre singurătate și despre golul existențial: ”ci doar stau aici fără umbră/ ca un plop îmbrățișîndu-se singur/ în raza lunii// păstrez aparențele/ în numele speciei” (E doar un dezechilibru temporar). Despre o existență simulată, dar chiar și așa, una carcerală: ”continuu intrăm și ieșim/ din grota asta minusculă./ ne hrănim non-stop cu duioșie” (Pot dovedi că blîndețea are o formă concavă). Toate obiectele, fie ele materiale, fie imateriale, sînt la Angelica agresive: ”/…/ creionul acela tocit/ cu marginile cărbunelui/ care ți-a pătruns în falange/ desenează-mi liniile feței/ împletite cu ațele rămase-afară/ dintr-o operație pe viu.// îmi exagerezi trăsăturile/ îmi exagerezi vîrsta/ îmi exagerezi umbra care deschide/ un bot de lup în spatele meu” (Desenezi ca un copil). Într-adevăr, la Angelica ”pericolul poate veni de oriunde” și chiar vine de oriunde.

De apocalipse vorbește Angelica, stăruitor și scrupulos de atentă, deși disperat de calmă: ”apoi luăm prînzul. deschidem leșul zilei/ privim detașați filmul morții cu lentoarea lui/ sorbind din ochiul dronei/ o crizantemă de lavă/ răsfrîntă pe hărțile unor foști plămîni// și nu mai putem deosebi plăcerea singurătății/ de monstrul ascuns în ea” (Ceva ca un tsunami…). Și vorbește cu sentimentul unei profunde absențe din propria existență: ”poarta a fost dintotdeauna deschisă/ viața a fost dintotdeaua aici.// zgomotul ei de insectă prinsă/ într-un pahar răsturnat” (Poți ieși, îmi șoptesc unii). Nu e unde ieși, într-adevăr. Calmă, aproape senină, Angelica administrează o angoasă iremediabilă – cea a existenței în carapace.