Antologia în raccourci

Văzută în cronologie răsturnată, cum e aranjamentul acestei antologii¹, poezia lui Nicolae Panaite și-a pierdut (deși nu de tot) multe din caracteristicile – unele bune, alte mai puțin – remarcate de comentatorii ei de-a lungul vremii. E însă un proces de mutare a accentelor care glisează pe o axă organică, nu unul de viraje ori rupturi. Ce-a fost, rămîne, dar se estompează sau se volatilizează sub presiunea altor asalturi obsesionale. E transparent un efort de disciplinare tematică – și de formulă, totodată -, precum și unul de contragere în coerență, chiar dacă poetul nu anunță că se dezbară de vreun obicei și nu face metamorfoza teatrală. Alunecă doar pe grila unui portativ dintre ale cărui linii nu iese/nu poate ieși. Nu sînt atît de isteț încît să pot urma sugestia făcută de ordinea din antologie și să încerc a urma metoda critică a racului, așa încît o să mă consolez doar cu reamintirea unor dominanțe și cu evidențierea unor pierderi calculate ori inerente.

Pierderea cea mai folositoare – și cea mai relevantă – constă în asumarea penitenței eufemistice și în domolirea ”excesului poetizant” remarcat de Radu G. Țeposu la debut. De pe la Semnele și înfățișarea din 1989, dar și mai hotărît după, Panaite nu mai e un ”captiv al caligrafiei.”² A evadat din această captivitate, dar păstrînd mereu nostalgia ei. Semnele acestei nostalgii după scriitura diafană și după estetica suavelor încă persistă chiar și în Ziua verde din 2019, unde din loc în loc răsare cîte un ghiocel eufemistic ori mici secvențe de hai-ku intercalate într-o dezbatere erotică ori de altă natură, de genul ”Tăcerea nu se împotrivește;/ știe că nu-i bine deloc să încurce/ trilurile privighetorii.” (Împreună). Astfel de inserții de bijutier, în care ”mîna scriitoare” era mînă de artizan specializat în grațioase, erau frecvente în debutul cu Norul de marmură (1981) și ele surveneau în mici valuri regulate pe traseul unei schițe parabolice, cum se întîmplă, bunăoară, în Prin lumina învolburată : ”mîna ei dreaptă a devenit albă/ parcă-i un trandafir/ răsărit în mijlocul casei.” Confesiunea cam învolburată ori developările contorsionate își permiteau cîte un mic răsfăț în grațiozitate, lăsînd impresia că poemele ar tînji după estetica prețioasă. E drept că acolo scrisul de delicate trebuia să facă de contrast scrisului de supliciale și să se armonizeze cu ele într-un oximoron cu adieri din prestigiul cristic (o referință mereu activă, fie pe față, fie mai într-ascuns): ”în privirile mele picături de sînge/ ca niște spini înfloriți/ se prind într-un menuet.” Ispita oximoronică, programatică la debut și afișată încă din titlul volumului, prin contopirea dintre suave și strivitoare, rămîne o paradigmă transversală în poezia lui Panaite. La tot pasul dăm peste comuniunea dintre diafane și atroce, dintre tandre și supliciale ori dintre gingașe și feroce. Nici chiar cele ale naturii nu pot exista fără o regulă oximoronică: ”Noaptea se desface,/ Ne cuprinde cu brațele-i fierbinți și reci” (Pe unde treci). Astfel de binoame exasperate, obligate să se armonizeze, răsar la tot pasul: ”rîul de humă și soare”, ”cuvintele, pline de iarnă și veri”, ” trupul tău cînd plită încinsă cînd schit,” ”În aceeaşi secundă/ Răsărit şi apus” etc. etc. Ele nu sînt însă semne de ”revoltă interioară”, cum zice Mircea Bârsilă,³ ci doar semne de tensiune mereu gata de implozie. Obsesia acestor contrarii care vor să ajungă la o ”sinteză” pacificată și mai ales redundanța ei, foarte productivă, de nu chiar inepuizabilă, denotă o stare de încordare adesea crispată, dar oricînd gata să se dezlănțuie, poetul fiind mereu pe pragul de a păși în expresionismul paroxistic. Îl oprește însă pe prag atît nostalgia suavităților și vocația madrigalescă a tandreții, cît și controlul imaginației și punerea ei în folosul unei moralizări a viziunii.

Pentru a pune laolaltă, în ecuație funcțională, aceste lucruri opuse, Panaite trebuie să frecventeze două ordini imaginative – una materializantă, cealaltă abstractă ori spirituală. Chiar asta face de-a lungul întregii evoluții, dar cu o peripeție mai accentuată a materializării decît a spiritualizării. Dacă ”puritatea bîntuie ca o stihie” prin versurile sale, cum zice Gheorghe Grigurcu,⁴ ea bîntuie printr-un climat amenințat de violența materiilor și de exercițiul permanent al senzualirării abstractelor ori inefabilelor. Lumea lui Panaite, care tînjește după lumină și suferă de spiritualizare, e copleșită și strivită de materializarea în avalanșă a propriului orizont: ”Sunt dimineți atît de pămîntoase,/ atît de grele,/ încît și îmbrăcarea devine o povară/ iar răsăritul soarelui se mișcă încet,/ atît de încet/ de parcă ar fi un melc imens/ ce cară lumină” (Sunt dimineți). Pe această agresivitate a terestrității trebuie s-o îmblînzească scriitura de diafane și să-i indice calea unei spiritualizări. Indicatoarele de circulație spre aceasta din urmă sînt puse frecvent, dar mai degrabă dintr-o devoțiune amenințată decît dintr-o fervență iluminată. Despre adierile de panică din plină transă iluminantă a vorbit deja Mircea A. Diaconu, în comentariul din Biblioteca de poezie postbelică⁵, unde a remarcat ”o solaritate în agonie”. Mai degrabă însă decît de manifeste solare putem vorbi în poezia lui Panaite de manifeste senzuale. Există – și a fost deja marcată – o mecanică a senzualizării (și a antropomorfizării), la care poetul recurge poate prea des. Cînd se joacă (e și un Panaite pus pe șagă), cum face în Ring 1 – unde sentimentele se pregătesc să boxeze cu emoția – această stilistică e intenționat naivă și parodică, dar de regulă Panaite personifică serios și cu încredere, nu întotdeauna răsplătită: în Distileria profetului Elefterie, bunăoară, ”iluziile” îi ”cad la picioare” ”ca niște fructe pătate”, în Cercul ploile ”aveau sînii plini” iar ”cercul dezlega amiezile cu gleznele înalte și calde” (atîtea glezne cîte în poemele lui Panaite n-am văzut nici pe Rambla!), în Franț ”deznădejdea” ”cotrobăie” ”cu mîinile pline de pămînt”, în Vestirea se aude ”absențele și-au făcut cuiburi/ din ierburi și oase,/ durere și cer”. Ca să nu mai pomenesc de apocalipsa – ce-i drept, ”afectuoasă” – ”căreia i se văd tot mai clar/ sînii și gleznele” etc. etc. Candoarea acestui procedeu, care ține de catalogul naiv al imaginației, e supusă însă și la probe grele, care trec dincolo de condiția ornamentală și pur stilistică, angajîndu-se în conferințe existențiale de gravitate maximă: ”Singurătatea-mi s-a-ndoit/ Pînă ajuns-a ca un cerc,/ Din care eu, ca dintr-un schit,/ Să ies de-o viață tot încerc!” (Pe rîul verbelor gestante). În astfel de împrejurări, chiar dacă li se dă o ușoară turnură ludică, inocența procedeului sabotează gravitatea problematică, dar Panaite împletește anume senzualizarea cu portanța vizionară: ”Cu o stea în mînă/ îmi împletești singurătatea/ care strigă la mine/ să te provoc,/ să vii cu gleznele tale/ numai scîntei/ ce fac prin beznă/ un mic cer cu stele”. (Pe unde treci). Dacă nu o contradicție, măcar o tensiune există între predispoziția senzualizantă și temeritatea oraculară a poemelor, un conflict nerezolvat între poetica ardenței și cea a madrigalului. Că e un poet cu devoțiune pentru vechea artă și religie a ”combustiei” (încercînd să perpetueze prestigiul romantic al poetului) se vede din multe poeme care joacă în rol de ”artă poetică”, dar nu sînt mai puțin relevante nici ”artele poetice” care mizează pe prestigiul erotic al poeziei, pe revelația erotică a poemului; pe poezia ca erotică, la urma urmei. ”Mîna scriitoare” e și-n expediție erotică, și-n explorare de revelații, cu egal temei: ”Mîna-mi scriitoare, pe sub poalele zilei,/ a ajuns deasupra genunchilor/ niciodată nu a fost aşa de aproape de izvorul termal”. (Deasupra chivotului). Juisanța creativă devine totuna cu juisanța erotică și senzuală: ”mîinile mele pe trupul ei/ sunt nişte aripi ieşite din detenţie –/ un stol dezlegat.” (idem). Numai că la Panaite nu există juisanță fără supliciu – dar nici supliciu fără juisanță – și ”mîna scriitoare” se rănește la fel de rău și cînd mîngîie și cînd scrie: ”Mîinile-mi și acum/ încă-s în vindecare,/ după trecerea prin roțile spinilor,/ prin roțile cernelei ce se poticnește/ cînd azi cuvintele mai scot capetele/ ca niște înotători tăindu-mi calea.” (Ziua verde). Poemul e aventură de două ori primejdioasă, căci, pe de o parte, el e un rug existențial, iar, pe de altă parte, e un abis, cuvintele deschid ”hăuri” în hîrtie iar aceste hăuri sînt și ele fatale. Dialogul celor două poetici, cea erotică și cea ardentă, e o linie continuă în poemele lui Panaite, ca și cum poetul n-ar putea opta între ipostaza simțualistă și cea spiritualistă. Juisanță și jertfă sînt însă amîndouă – și dragostea și scrisul.

Nu e o analogie între ele, ci o omologie. Ambele vin peste poet în iureș și laolaltă îl condamnă la o hierogamie: ”Odată cu amurgul,/ privesc cum urcă/ poemul pe o scară în flăcări/ împreună cu picioarele tale,/ care, în abisul nostru domestic,/ sunt parcă acele unui orologiu.” (În această dimineață). Nu e mai mare prăpădul pe care-l face iubita (”prin ea se vede trupul tău/ învălurit de aburii purtători/ ai tuturor formelor tale/ dînd năvală spre mine/ ca o rupere de nouri în plină vară” – Semințe) decît cel pe care-l fac, în năvala lor, cuvintele: ”Ca nişte zbaturi/ cuvintele îmi mînuiesc sîngele,/dau năvală,/ mi se lipesc și de oase/ asemănîndu-se unor cuie/ de la case.// Cuvîntul a început săpatul/ pînă într-ale firii refugii”. (Ca nişte zbaturi). Dacă ”trupul nostru se răstoarnă în văpăi” (Împămîntarea), nu-i mai mic nici focul provocat de cuvinte: ”Cuvintele-s hăuri, şi-s fără ruşine,/ de-atîtea străji au evadat,/ dînd foc humei din mine.” (Mai tîrziu). Ai zice că Panaite se mută de pe un rug pe altul, gustînd extazele în chinuri. În orice caz, pe rug locuiește: ”şi în poem intru/ ca într-o locuinţă în flăcări/ în care se aud strigăte/ rînd pe rînd îi mîntui pe toţi” (Mîna scriitoare). E vocația salvifică a poeziei, pe care Panaite o exaltă alături de mitologia combustiei, dar conștient că în jurul acestor cuvinte mîntuitoare ”cîrduri de corbi/ dau buzna.” (Plan I) Odată ce i-a văzut, Panaite înaintează în apocalipse – nu toate ”afectuoase” -, într-un regim de expresionism reținut. Reportajele de vedenii recurg la notație, dar notațiile sînt, de obicei, fantasmante, așa că poetul rămîne unde a fost: tot între real și himeric.