Analitice

Într-o doar ușor prea entuziastă prefață (dar altfel adecvată) la debutul Cătălinei Soare-Hüll cu În transă. Poezii (Editura Colorama, Cluj, 2023), Emilia Poenaru Moldovan, bizuindu-se pe specializarea Cătălinei în hipnoterapie, zice că ”de la transa terapeutică a pacienților la propria transă poetică trecerea s-a făcut firesc”. De s-ar fi făcut, cu siguranță că așa ar fi fost. Numai că, deși există cîteva (trei) poezii numite chiar ”în transă”, Cătălina scrie o poezie analitică (auto-analitică) în care se nu se vede nici o ruptură a lucidității introspective și cu atît mai puțin tentația/libertatea de a o lua razna (prin amintiri ori prin subcoștient). E o poezie de observație asupra mișcărilor din interior, asupra psihismelor și insinuanțelor angoasante. Ce se vede însă e o tendință de a înflori observațiile de specialist pentru a le da apoi o rezoluție cît mai dramatică: ”Cîmpul conștiinței/ cîmp cu maci,/ avalanșă de margarete/ cu tije fragile/ gata să se frîngă./ Cîmpul conștiinței/ parcare/ cu toate locurile ocupate/ fără perspectiva staționării/ reper/ în gps-ul privirii interioare” (Reper). În general, fragilitatea e premisa dramaticelor și ecuația principală a Cătălinei constă chiar în panicarea domesticelor și idilicelor, dar într-o scriitură obișnuit controlată. Introspecția e ea însăși o exorcizare dramatizată, un exercițiu de tras ”la ținta fixă” asupra ”vulnerabilității mele” (Țintă fixă). E vorba, așadar, de o agresivitate introspectivă cu efecte terapeutice, care face ca însăși confesiunea să fie una mai fără milă și ”obiectivă” de la sine. Ca să obțină însă aceste efecte, Cătălina supralicitează agresivitatea lumii și apelează la imagini traumatizante în principiu, dar emfatice în fapt: ”O gheară pe cerul nopții/ se înfige adînc în stele/ le crestează forme de întuneric/ pe brațe/ întorcîndu-le lumina în tenebre” (Despărțire). Limbajul panicard se dezlănțuie și devine protagonistul prea multor poeme. În Perpetuum mobile Cătălina ”deslușește” ”cuvintele care urlă în mine/ într-un timpan întins la maxim/ ca o mare în agonia refluxului”; în Dezvrăjire, îndeamnă ”păsările de pradă” ca-n timpul ”plînsului” lor ”să disece cuvintele din care curge sîngele/ celor care au tăiat mai adînc/ decît cel mai ascuțit cuțit”etc. Predispoziția supraponderală a imaginilor traumatizante vine de regulă deodată cu principiul imaginativ redus la antropomorfizări și personificări, într-o condiție de candoare imaginativă căreia îi e greu să susțină drame rezolute: ”Într-un cuib și-a făcut loc vara/ s-a acoperit cu pene, paie/ a zgribulit noaptea/ și s-a dat de-a dura în diminețile cu vînt/ soarele i-a ars și cojit așteptările” (Optimism); sau: ”Cînd am devenit cu adevărat independentă/ iubirea zăcea la celălalt capăt al mesei/ cu coatele înfipte în cuvintele disperării./ Privirile încrucișau regrete/ luptau cu seninul dintr-un adînc neînțeles” (Libertate). O funciară candoare ultragiată e materia principală din care Cătălina scoate secvențele unei existențe sub semnul strivirii: ”Am crezut mereu că binele/ e o fetiță înaltă și slabă cu codițe./ Binele meu e un buldozer/ care mă frînge în cupa lui/ și orice așezare pe pămînt e-o binefacere” (Zbor în realitate). Analitica sinelui e, în egală măsură, lucidă și panicată, potențată de o imaginație analogică de reală pregnanță.

Există însă la Cătălina și un peisaj interior de nostalgii, nu doar unul de anxietăți și traume. Reveriile își fac și ele loc în nomenclatorul de stări, în general pe portativele afective: ”În liniștea noastră/ plaja-și agață cercei de coral./ Îmbrățișările/ au forma valurilor în care m-arunci/ cu forța înotătorului de performanță./ Plutim într-un sărut întîrziat de maree” etc. (Ipostază). Instrucțiunile terapeutice mizează și ele pe temeritatea inimii: ”Închide ochii/ lasă inima să te inspire cu tot ce știe./ În mintea ta/ focuri de artificii/ reconfigurează spațiile siguranței” etc. (În transă, 1). Ce-i drept, și deceptivitatea vine din aceeași sursă afectivă: ”Rochia de mireasă/ va rămîne nepurtată/ și cineva își va împlini/ menirea doar în vis” etc. (Rugăciunea inimii). Cătălina e competentă atît în euforia afectivă, cît și în depresia afectivă – tratate în succesiune pînă le va veni rîndul să fie abordate în simultaneitate (îmi pare că poeta ar avea șanse să poată).

Fișele analitice recrutează mereu spaime și monștri iar ”singurătatea” e năpădită de ”armate întregi de frici” (Singurătate). Dar Cătălina știe mecanismul prin care victima se poate salva: ”Cînd nu mai ai ce pierde/ faci alianță cu toate sălbăticiunile din tine/ și găsești/ locul din care ești atacată” (Provocarea destinului). Se vede că auto-psihanaliza poate fi și ea eficientă. O poezie dedicată angoaselor, explorate prin developare și conturate cu luciditate, folosește fragilitatea ca premisă existențială și ca magnet al agresivității. Cu privirea ațintită înlăuntru, Cătălina ține un jurnal clinic atent controlat. O epifanie a psihismelor, spus pe scurt, transcrie Cătălina. (Nu știu de unde i s-a năzărit, pe copertă, lui Savu Popa că e vorba aici de un ”univers poetic clocotitor, magmatic”, deoarece Cătălina nici n-are altă materie decît cea psihică).