Altă întîlnire fericită

Cărțile de dialoguri ale lui Robert Șerban par toate ieșite de pe urma unor întîlniri fericite (cel puțin cele pe care le-am citit eu – cu Șerban Foarță, Livius Ciocârlie și Dorin Tudoran – sînt „întîlniri fericite” calificate). De aceeași categorie e și cea cu Petre Stoica – O întîmplare poate declanșa poezia (Casa de pariuri literare, 2025) – în care Robert mai adaugă un dialog la cele două pe care le pusese în circulație de mai multă vreme, plus cîteva pagini din propriul jurnal (referitoare la prima ediție a Festivalului de poezie de la București). (Dacă jurnalul lui Robert repertoriază minut cu minut ce i se întîmplă și ce face zilnic, precum în aceste pagini, înseamnă că are de gînd să-l editeze sub forma unui bloc de patru etaje. Nu știu cine poate citi așa ceva – și nici cine poate scrie cu asemenea supraalimentație de amănunte, în afară de Robert. Ai zice că unele lucruri pot fi lăsate zilei, fără a le mai transfera în eternitate, oricît de scrupulos diarist ai fi). Cele trei dialoguri – mai cu seamă primul, din 1999 – țin linia biografică și beneficiază de buna dispoziție confesivă a lui Petre Stoica (stimulată, firește, de Robert), de nu chiar de o poftă de taclale. În orice caz, Petre Stoica nu se zgîrcește cu mărturiile și nici cu franchețea lor.

În esență sînt – ceea ce a și urmărit Robert – o autobiografie și un portret, dar fără aere de vedetă. Lucruri interesante și lucruri relevante vin unele după altele, dialogul devenind treptat și un document de epocă, nu doar o contribuție autobiografică. După cîte zice, Petre Stoica a fost poet precoce – și-și chiar amintește o poezie „eminesciană” scrisă în clasa a III-a. Memoria lui Stoica e promptă și, să zicem, „exhaustivă”. Nu-i plăcea școala, zice el, preferînd să umble ”pe cîmpuri” și să facă „tot felul de prostioare”, pînă cînd a primit în dar (de Crăciun), în clasa a II-a, niște cărți, ajungînd apoi ca în „clala I-a de liceu” să aibă deja „o bibliotecă” (p. 10). Pe scurt, „un dezmățat” și, totodată, „un ins fascinat de lectură” (p. 11), cum se califică singur. Pasiunea și obiceiul de a chiuli s-au păstrat și-n vremea studenției: „Facultatea mea a fost, de fapt, biblioteca” (p. 17). Știind bine care-s punctele mai de interes și pentru publicul literar, Robert îl provoacă și la evocări erotice (Petre Stoica avea ceva faimă, cel puțin la nivelul bîrfelor), dar poetul nu marșează, rezumîndu-se la evocarea lui Kate ca primă dragoste, cu care ar fi trăit, „probabil”, „cele mai frumoase clipe”. Așa va fi fost de vreme ce, la bătrînețe, Stoica o visează încă „în fiecare săptămînă” (p. 15). Robert nu lasă însă firul pierdut și revine la „femeile din viața dumneavoastră”, dar e un capitol pe care poetul preferă să nu-l deschidă (măcar că, incidental, mereu vine vorba de el, cum e cazul cu evocarea „templierilor” care dezbăteau și petreceau în camera „Montparnasse”, una prin care „au trecut” „toate fetele frumoase” – p. 18). Petre Stoica e însă (surprinzător, aș zice) destul de misogin, convins (la bătrînețe, firește) că „o femeie în viața unui scriitor este o piedică”, „indiferent de gradul ei de inteligență, de înțelegere” (nu toate, sînt deja cazuri demonstrate, Blaga bunăoară; sau Minulescu) și că toate devin „plictisitoare la un moment dat” (p. 28). Peste toate, „cînd beau sunt îngrozitoare” (p. 53). Spune asta un om pe urmele căruia se țineau lanț geloziile feroce: „Fugeau cu toporul după mine” (p. 54). Experiența lui conjugală (semnificativă și ea) l-a dus la concluzia că „oltencele sunt cele mai fidele soții” (p. 58), spre deosebire de „bucovinence, moldovence și bănățence”. (E o concluzie pe bază de experiență personală, nu trebuie, desigur, neapărat generalizată). Cu toate astea, „femeile m-au inspirat”, însă doar cînd ele făceau parte din trecut: „dar retro”. (p. 28) Protagonist al boemei din anii 60-70 (a fumat „prima țigară” la 6 ani și nu s-a lăsat niciodată), nu credea, totuși, în funcția stimulativă a alcoolului, deși era consumator redutabil: „Nu am crezut niciodată în stimulentul alcool” (p. 29), spre deosebire de confrații cu care se aduna în tot felul de grupuri bahice și creative. („Bahicele” lui n-au nimic dionisiac, fiind pure reverii și nostalgii rafinate, ale unui fost șambelan la curtea coniacului). Nu era nici singura și nici cea mai importantă notă distinctivă a lui Petre Stoica în cadrul acestor grupuri. Relevantă cu adevărat era opțiunea lui poetică, „apologia poeziei obiectului mărunt, a obiectului umil”, în opoziție cu opțiunea celorlalți pentru „elogiul poeziei ermetice, abstracte” (p.34). (Poate e momentul să-mi fac și eu mea culpa pentru observația făcută într-un comentariu invocat în dialog de Robert și potrivit căreia poezia lui Petre Stoica e una „fără metafizică”; îmi pare că poetul o întîmpină cu dovezi îndreptățite, p. 34). Tema „opțională” revine în discuție și poetul rămîne ferm la ale lui, respingînd încă o dată – la p. 41 – „poezia abstractă, poezia de idei”, în favoarea poeziei lirice și a simplității: „Am considerat că simplitatea aduce noutate”, afirmă el (p. 45). E o opțiune din care Stoica își face propria marcă și prin care își construiește diferența, conștient de ea, căci „eu citeam poezie non-stop” (p. 60). Intră în chimia acestei opțiuni și „nostalgia trecutului” (p. 61) și narcoza amintirilor: „Fără amintiri ești mort” (p.62). „Să fac altceva”, „să aduc ceva nou, un ton nou” era „obsesia” regentă a poetului și din ea și-a făcut marca. Nu știu cît mai e citit azi Petre Stoica, dar în destule formule minimaliste (în cele care-s mai rafinate și fac ritual din cotidianitate) se regăsesc principiile lui și privilegierea insignifianțelor și umilelor.

De-a binelea captivantă e reconstituirea atmosferei anilor ‘5o-’60, din perioada proletcultistă și post-proletcultistă, cu bunele și relele ei. Peregrinările din funcție în funcție, pînă la cea definitivă de corector, sînt relevante prin sine, iar atmosfera în care a fost primit debutul său din 1957 – cu atît mai mult. Debutul a fost, mărturisește poetul, unul improvizat, impulsionat de Romulus Vulpescu. Dar Poeme a devenit imediat un caz exemplar de abatere de la principiile realismului socialist, iar poetul „era arătat cu degetul ca un lepros. Îmi era rușine să mai ies în lumea scriitorilor. Eram prostul satului” (p. 27). Nu-s neapărat nostalgii evocările acelor timpuri și ale condiției de care se bucura în public scriitorul („Și la Miliție cînd spuneai că ești scriitor erai absolvit de vină”, p. 54) și nici cele referitoare la relevanța revistelor literare: „dacă erai pomenit într-o revistă, însemna mare lucru” (p. 44), dar nici lipsite de nostalgie nu sînt, atîta timp cît e vorba de relevanța literaturii. Altminteri, Petre Stoica a fost un „manist” care s-a actualizat de-a dreptul efervescent după ’89. Nu-i de mirare, văzînd cîtă relevanță și pregnanță au amintirile vremilor, că Robert îl îndeamnă ba să scrie memorii, ba să scrie proză. Lucruri noi despre poet – cele relevate despre romanul pe care aproape l-a încheiat (dar nu l-a publicat) și despre stiva de foi cu „pagini de proză” (p. 59). Nu pot fi lucruri de mîntuială acolo și ar fi cazul să le pună cineva în ordine. Dacă mai avem cercetători de arhive…