Alex. Ștefănescu„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/… / Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”. Aceste versuri fac parte din memoria noastră colectivă, există dinaintea nașterii fiecăruia dintre noi și vor rămâne și după ce noi nu vom mai fi. Așa se explică de ce nu le mai citim de multă vreme cu atenție. Le știm pur și simplu, nu le analizăm. Dar merită să le examinăm, cu o curiozitate nouă, ca și cum nu le-am mai fi citit vreodată. Când se gândește la precursorii săi, Eminescu folosește în mod curios verbele „a privi” și „a vedea” : „privesc zilele de-aur”, „văd poeți”. Oricine altcineva ar fi spus „Când mă gândesc la zilele de-aur a scripturelor române, îmi vin în minte poeții de atunci, care…”.
Pentru Eminescu, cu conștiința lui atotcuprizătoare, trecutul intră mereu în raza lui de observație, face parte dintr-un prezent extins. Având o memorie activă și o imaginație care îl servește prompt, el nu trebuie să întreprindă laborioase reconstituiri filologice ca să evoce literatura de altădată. Este de-ajuns să privească în trecut și imediat îi vede pe poeții de atunci.
Limba veche este pentru el „ca un fagure de miere”. Poeții evocați nu scriau în această limbă, ci o scriau (compliment exorbitant făcut acelor poeți, pentru că în realitate abia Eminescu va fi cel care va scrie limba română, în forma ei modernă). Limba română este într-adevăr, dintotdeauna, ca un fagure de miere. Cuvintele ei mustesc de înțelesuri cleioase și dulci. Este o limbă senzual-imprecisă, pitorească și prietenoasă, de care se pot servi mai degrabă îndrăgostiții și poeții decât diplomații sau oamenii de afaceri. Românii, în general, nu au proprietatea termenilor, au talent literar. Ei nu găsesc repede cuvântul potrivit, care poate nici nu există, dar găsesc pe loc metafora potrivită. Un exemplu este chiar Eminescu care nu spune despre limba română că este analitică sau sintetică, ci că este… ca un fagure de miere. Imagine mai puțin exactă −dar mai adevărată − decât un termen de specialitate.
Urmează binecunoscuta enumerare de poeți (și prozatori!), fiecare definit lapidar, printr-o metaforă critică sau prin câte o aluzie la ceea ce a scris (un cititor străin sau un cititor român necultivat n-ar putea înțelege aceste aluzii).
„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:/ Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,/ Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,/ Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,/ Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,/ Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.”
Doar Alexandru Sihleanu mai are parte de o asemenea caracterizare succintă: „Liră de argint, Sihleanu”. Începând cu fabulistul Alexandru Donici, prezentările critice în versuri se extind (Eminescu procedând așa cum va proceda G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, unde spațiul tipografic rezervat fiecărui scriitor este direct proporțional cu valoarea sa):
„Liră de argint, Sihleanu, − Donici cuib de-nţelepciune,/ Care, cum rar se întâmplă ca să mediteze pune/ Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;/ Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?/ S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne-turnată./ S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.”
Eminescu îi evocă nu numai pe scriitori, ci și propria lui stare de vrajă de pe vremea când, copil fiind, citea pentru prima dată cărțile lor. Versul „Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?” te face să te gândești la alt vers eminescian, care nu se referă la lecturi: „Unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot?”
