„Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?”

Casa Eminovici din Ipotești, în 1909

De la oroarea provocată de fiziologia dragostei și până la misoginism nu e decât un pas, pe care Eminescu îl și face de multe ori. El idolatrizează femeia și tot el o persiflează violent, retrăgându-i instantaneu complimentele exorbitante. Portretul generic al femeii devine portretul unei femei frivole, mereu disponibile, cu o inteligență minimă  (ca aceea a blondelor din bancurile cu blonde de azi).

„Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,/ Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?/ Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,/ Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse/ Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,/ Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?/ S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,/ Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?/ Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,/ Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?/ Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil/ Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui April?”

Versurile eminesciene de acest fel au fost reproduse sau imitate de-a lungul timpului de mulți bărbați complexați, dornici să găsească o justificare a insuccesului lor în dragoste. Eminescu nu era nici pe departe complexat. El avea  în minte o imagine ideală a femeii și se mira că realitatea o contrazice. Este o greșeală de evaluare care se face în mod curent. Dacă spunem că un măr este imperfect raportat la o sferă facem exact această greșeală. De fapt, sfera este imperfectă în raport cu mărul, pentru că nu-i înregistrează individualitatea (neregularitatea, complexitatea, autenticitatea).
Sesizând imaturitatea poetului în reprezentarea femeii, nu se poate totuși să nu remarcăm imaginația lui satirică. Personajele și scenele descrise de Eminescu  (din perspectiva cuiva care rătăcește pe străzi și privește prin ferestre) sunt expresive și compun un spectacol vivant al vieții de salon din epocă:

„Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,/ Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?/ S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,/ Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?”

În fața acestui spectacol al frivolității, poetul se retrage din prezumtiva competiție cu alți bărbați în nepăsarea lui dintotdeauna: „e același cântec vechi/ Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi”…
Liniștea care sună… Nu e doar un mod paradoxal de a sugera liniștea (găsim și la alți autori ideea de liniște asurzitoare), ci și o primă semnalare a dereglării mașinăriei gândirii. Eminescu include pentru prima dată în portretul lui nebunia:

„P-ici, pe colo mai străbate, câte-o rază mai curată/ Dintr’un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată./ Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,/ Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,/ Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,/ Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…/ Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”

„Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit”; „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?” – este zguduitoare această reprezentare a unei minți în dezagregare. Eminescu pune în directă legătură dezamăgirea pe care i-a provocat-o dragostea cu prăbușirea lucidității lui. Este o declarație melodramatică, nu foarte diferită de aceea făcută de Chiriac amantei lui în piesa lui Caragiale, O noapte furtunoasă:
„Tocmai pentru că nu le-am uitat [momentele frumoase trăite de cei doi, n.n.], vreau mai bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă!”
Dar reprezentarea propriu-zisă a dezastrului unei conștiințe atotcuprinzătoare are un dramatism ieșit din comun și nu mai amintește prin nimic de Caragiale. Versul interogativ „Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?” – straniu, zguduitor − ne urmărește multă vreme.