„Trăind în cercul vostru strâmt”

Luceafărul se întoarce „în locul lui menit din cer” exact în acel moment al serii când strălucirea lui devine vizibilă pentru oameni. De acolo, de sus, contemplă lumea terestră care îi rezervă – așa cum l-a asigurat sibilinic Demiurgos – o deziluzie. Dar poetul nu se grăbește să introducă în poem revelația pe care urmează să o aibă Hyperion în legătură cu pământeanca iubită de el. În stilul lui lapidar, dar ceremonios (combinație de însușiri specific eminesciană; de obicei poeții care scriu concis se precipită, ratează solemnitatea, iar cei care sunt solemni eșuează în retorism și grandilocvență), pictează întâi, calm, din câteva cuvinte, tabloul grandios al răsăritului de lună:

„Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă;/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din apă// Şi împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri.”

Abia după aceea îi scoate din umbră pe Cătălina și Cătălina, numiți, de la înălțimea de la care îi vede luceafărul, „doi tineri”. Ca și altădată, Eminescu nu are cruzimea de a arunca în derizoriu o scenă de dragoste. Disprețuitul Cătălin, „viclean copil de casă”, îi vorbește Cătălinei cu farmec, ca Eminescu însuși:

„«O lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce;// Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.// Şi de asupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea de-ntâi/ Şi visul meu din urmă».”

S-a vorbit în repetate rânduri și ideea a fost preluată mecanic de la un comentator la altul despre disprețul glacial al luceafărului față de oameni (de fapt, al omului superior față de oamenii obișnuiți). În text nu găsim nicio urmă de dispreț. Doar în strofa finală, acolo unde luceafărul introduce distincția tranșantă voi și eu, apare o nuanță de desconsiderare – „Trăind în cercul vostru strâmt” −, urmată însă imediat de evidențierea avantajului de a trăi astfel: „Norocul vă petrece”.

În rest, privirea luceafărului este a unui exclus, atras de imaginea unei fericiri la care nu va avea niciodată acces:

„Hyperion vedea de sus/ Uimirea-n a lor faţă;/ Abia un braţ pe gât i-a pus/ Şi ea l-a prins în braţe…// / Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creștetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie.”

De o remarcabilă subtilitate psihologică este scena în care Cătălina, amețită de îmbrățișări, ridică întâmplător privirea și îl vede pe luceafăr. Cu o voce de femeie somnoros-senzuală, abandonată bărbatului (voce pe care parcă o auzim, grație indicației de regie oferite de poet: „îmbătată de amor”), ea repetă în virtutea inerției invocația către astrul ceresc:

„«Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!»”

Ce tristă este această ultimă tresărire a dorinței de ceva înalt înainte de scufundarea definitivă în proza vieții!

Ce tristă este și ultima tresărire de dragoste a luceafărului pentru pământeancă! Înainte de a se retrage pentru totdeauna în impersonalitatea veșniciei lui…

„El tremură ca alte dăţi/ În codri şi pe dealuri,/ Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul”.

Numai Eminescu putea să-și imagineze o asemenea despărțire grandioasă și tragică.

Din ultimele șase versuri, două ar fi trebuit tăiate de Eminescu, eventual la îndemnul lui Titu Maiorescu, pentru că prea aduc a reproș făcut de un bărbat (nu de un astru ceresc) unei femei:

„«Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?»”

(De altfel, nu întâmplător, mulți bărbați prozaici, cu veleități de îndrăgostiți romantici – „frizeri cu mandolină”, le-ar fi spus Topîrceanu – le-au pastișat de-a lungul timpului în mesaje de despărțire adresate unor iubite infidele; dețin chiar eu câteva scrisori de la începutul secolului douăzeci în care formula este folosită cu candoare de asemenea bărbați, fiecare considerându-se implicit un luceafăr…)

Celelalte patru versuri – constituind ultima strofă a poemului − rămân în memoria noastră culturală nu ca un gest de superbie, nu ca o etalare sentențioasă a superiorității asupra oamenilor de rând, ci ca o confesiune despre singurătatea geniului. Dramatismul acestei confesiuni constă în simularea deznădăjduită a nepăsării:

„«Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece».”

În imagine, bustul lui Mihai Eminescu amplasat pe Aleea Clasicilor din orașul Bălți