Alex. Ștefănescu
După încâlcita introducere, scrisă parcă de un Eminescu absent, care, chiar în timp ce o scrie, se gândește deja la ceea ce va urma, rămânem totuși cu ceva; cu o sugestie de o magnificență imperială, de expansiune de mare anvergură, imposibil de oprit de o țară ca a noastră. Până și visurile sultanului au grandoare. Este acea grandoare care întotdeauna ne-a intimidat pe noi, românii, evidențiindu-ne prin contrast sărăcia iremediabilă și insignifianța politică. Sute de ani la rând am comparat catedralele lor de piatră cu bisericuțele noastre de lemn, armatele lor imense, perfect ordonate, etalându-și fireturile aurite cu soldații noștri în cămăși zdrențuite, cu mânecile suflecate. Poetul activează memoria noastră ancestrală, colectivă pentru a pregăti surpriza învingerii unei forțe considerate invincibile.
Apoi, visul sultanului ia sfârșit, prin faptul că devine realitate. Baiazid se trezește din reveriile lui (acum e invers: ochiu-nchis înlăuntru în afară se deșteaptă) și se îmbată de aerul tare al istoriei trăite:
„Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,/ An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,/ Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,/ Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. / Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…/ Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…”
Urmează acțiunea de trecere a Dunării, pe un pod plutitor, format din vase alăturate. Folosind cu binecunoscuta lui eficiență cuvinte obișnuite, Eminescu realizează o imagine panoramică a invaziei:
„La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă/ Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;/ Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii/ Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;/ Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari…/ Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.”
Aici se încheie ceea ce s-ar putea numi prologul poemului. Urmează poemul propriu-zis, comparabil prin gravitate și dramatism cu Simfonia a III-a Eroica a lui Beethoven. În stilul solemn în care Beethoven îl glorifică pe un cuceritor impetuos de noi și noi țări, Eminescu îl glorifică pe un apărător înțelept al neamului lui. Poetul nostru exploatează la maximum contrastul dintre atitudinea magnanimă și dominatoare a sultanului și modestia domnitorului român. Nu este o modestie propriu-zisă, ci una jucată. Ea are, în orice caz, ceva suspect și neliniștitor. Ești tentat să crezi că Mircea se bazează pe ceva când refuză, calm, să se supună invadatorului. (La o scară mai mică, această păstrare a calmului în fața unui agresor arogant o regăsim în poezia Lordul John a lui George Coșbuc; neintimidat de lordul sigur pe el venit de la Londra să-l provoace la trântă, țăranul întrerupe tacticos măturatul curții, scuipă îl palme, îl ridică pe lord de la pământ și îl aruncă peste gard.)
Dialogul dintre Baiazid și Mircea reprezintă o confruntare diplomatică, premergătoare confruntării militare. Și, pentru un observator atent, Mircea câștigă această primă confruntare, rămânând stăpân pe situație până la sfârșit, în timp ce interlocutorul său se înfurie. Totuși, Baiazid nu remarcă acest eșec diplomatic al său și, orbit de grandomanie, crede că îl strivește, cu cv-ul său de învingător, pe domnitorul român. Dialogul ar putea fi studiat în școlile care pregătesc diplomați de carieră:
„Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ./ Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:/ − «Ce vrei tu?»/ − «Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,/ Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat»./ La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort/ Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port./ − «Tu eşti Mircea?»/ − «Da ‘mpărate!»/ − «Am venit să mi te-nchini,/ Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini». / «−Orice gând ai, Împărate, şi oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!/ Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;/ Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,/ Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,/ Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei-Tale…/ De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război».”
În replică, Baiazid are o izbucnire de stăpân absolut, neobișnuit să fie contrazis:
„− «Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot?”
Apoi într-un mod pueril (deși pe un ton grandilocvent) trece în revistă răsunătoarele lui succese militare:
„O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună/ Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună.” etc.
Enumerarea continuă și este impresionantă prin anvergură. Eminescu ne face să vedem, ca din satelit, imensa desfășurare de forțe pe care sultanul se laudă că le-a învins. Discursul lui se încheie cu două versuri de un remarcabil efect retoric:
„Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?/ Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?»
Imagine cover: „Scrisoarea a III-a” de Ion Stoica Dumitrescu
