Alex. Ștefănescu 
În Epigonii*, Eminescu îi evocă nu numai pe scriitorii de altădată, ci și propria lui stare de vrajă de pe vremea când, copil fiind, citea cărțile lor. Versul „Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?” – cu trimitere la fabulele lui Alecu Donici − te face să te gândești la alt vers eminescian, care nu se referă la lecturi: „Unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot?” Este ca și cum în Epigonii poetul ar fi scris: „Unde ești copilărie, cu cărțile tale cu tot?”
„S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.”… Anton Pann murise încă din 1854, când Eminescu avea doar 4 ani. De aceea la 20 de ani, când compunea poemul Epigonii, lui Eminescu i se părea că autorul cu un potcap în cap (așa cum îl știa dintr-o gravură) și cu broșuri puse în vânzare în iarmaroace – Povestea vorbei, Spitalul amorului, De la lume adunate și iarăși la lume date etc. − aparține unui trecut îndepărtat. Factura popular-lăutărească a versurilor lui Anton Pann l-a încântat fără îndoială pe Eminescu, care a conceput una din cele mai originale și măgulitoare caracterizări din câte s-au făcut vreodată unui scriitor român: „cel isteț ca un proverb”.
Anton Pann
Ioan Heliade-Rădulescu mai trăia când scria Eminescu Epigonii, dar nu se mai afla demult în centrul atenției și, în plus, dădea tot mai des semne de pierdere a minților. De aceea, evocându-l, poetul folosește verbele la trecut:
„Eliad zidea din visuri şi din basme seculare/ Delta biblicelor sânte profeţiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-ţeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’esplicată/ Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.”
Megalomania lui Heliade este interpretată, cu generozitate, ca măreție: „Munte cu capul de piatră de furtune detunată”.
Ion Heliade-Rădulescu
Atitudinea reverențioasă a lui Eminescu față de înaintași este greu de înțeles azi, când mulți dintre tinerii scriitori îi neagă furibund pe scriitorii din generațiile anterioare, cerându-le brutal să dispară de pe scena vieții publice, sau îi curtează expeditiv, pentru a obține de la ei, prin contaminare, puțină notorietate. Schimbarea de atitudine se explică prin degradarea societății românești, produsă de comunismul instalat în țară în 1945 și doar parțial dezinstalat după 1989. Este vorba de mai mult de o jumătate de secol de acțiune sistematică îndreptată împotriva civilizației românești, care, având la origine armonioasa noastră civilizație țărănească, îi intimida și îi înfuria pe ocupanții sovietici și pe colaboratorii lor din România.
Rezultatul acestei acțiuni este dezolant. Astăzi, niciun poet tânăr de azi nu-l evocă pe Eminescu nici măcar cu prețuirea și respectul cu care Eminescu însuși îl evoca pe Andrei Mureșanu, un poet rudimentar, aproape uitat azi:
„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,/ Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune/ Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.”
Eminescu știa bine că scriitorii glorificați de el în Epigonii nu au mare valoare, dar nu le inventa valoarea, ci evidenția la ei exact ceea ce era de evidențiat și anume candoarea și entuziasmul unor deschizători de drumuri. De altfel, în scrisoarea (reprodusă de Perpessicius în vol. I de Opere) care însoțea poemul trimis lui Iacob Negruzzi pentru Convorbiri literare, tânărul poet aflat la studii la Viena explică în cunoștință de cauză: „Dacă în Epigonii veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan ori Eliade, − acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mișcă acea naivitate sinceră, neconștiută cu care lucrau ei.”
Sentimentul continuității reprezintă ceva foarte important pentru păstrarea identității unui popor. Am văzut cum procedează în China producătorii faimoaselor porțelanuri chinezești pentru fabricarea cărora este nevoie de o argilă (combinată cu alte ingrediente) păstrată în depozite subterane, la fermentat, timp de 100 de ani: chinezii care folosesc argila pregătită pentru ei acum 100 de ani, prepară la rândul lor argila pentru urmașii lor de peste 100 de ani! Se realizează o colaborare impresionantă între generații despărțite de câte un secol. Acest minunat sentiment al continuității îl avea Mihai Eminescu care, la vârsta studenției, era pe deplin matur și responsabil.
Astăzi, tocmai el (despre care chiar și cel mai lipsit de iluzii spirit din cultura europeană, Emil Cioran, spunea: „Eminescu ne mântuie de condiția noastră mediocră. România poate să facă toate prostiile și Eminescu le compensează.”) este denigrat la scenă deschisă de tineri insolenți și vârstnici calculați. Iar intelectualii care știu bine ce înseamnă Eminescu tac.
Nu mi-l imaginez pe un tânăr poet de azi scriind cu atâta bucurie despre Eminescu, așa cum scria Eminescu despre Alecsandri:
„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte − veselul Alecsandri,/ Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,/ Acum secolii străbate, o minune luminoasă,/ Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri”.
Vasile Alecsandri
*Pe 15 august 1870, în revista „Convorbiri Literare” a fost publicat prima oară poemul eminescian „Epigonii”.
