Alex. Ștefănescu 
Teama unui mare spirit că nu va fi înțeles după moarte, că în memoria colectivă va rămâne doar ceva nesemnificativ din biografia și opera lui se justifică prin… teoria probabilității. Este puțin probabil ca după dispariția unui geniu să apară un exeget, comparabil ca valoare cu el, capabil să-l evalueze. Iar strădania omagiatorilor mediocri – ridicolă sau înduioșătoare – de a-l clasifica și de a-l situa în istoria culturii este sortită eșecului. Nimeni nu poate evalua pe cineva superior lui.
Nici măcar contemporanii unui om de o valoare excepțională, care au impresia falsă că l-au cunoscut, nu pot spune ceva edificator despre el. Condiția lor este a unor martori incompetenți, depășiți de miracolul la care au asistat și incapabili să-l relateze. După moartea lui Marin Preda a apărut o carte scrisă de șoferul lui (Am fost șoferul lui Marin Preda). Din carte nu puteai să afli despre marele scriitor decât că vorbea puțin și că mânca de unul singur, ținându-l pe șofer flămând.
Eminescu se gândește cu tristețe la modul cum posteritatea îi va vulgariza și falsifica amintirea. Cel care la un moment dat putea să se amuze pe seama sărăciei unui poet, pare acum lipsit de umor, dezolat și sarcastic. Singura lui răzbunare constă în precizia disprețuitoare cu care descrie fenomenul, ca și cum ar fi de multă vreme edificat asupra a ceea ce urmează să se întâmple:
„Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale −/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
Demn de remarcat este faptul că lamentațiile lui Eminescu au ceva august, că nu seamănă cu văicărelile unui om obișnuit. Ele te fac să te gândești la reflecțiile de un înalt scepticism ale lui Ovidiu sau la cele atribuite de Shakespeare lui Hamlet pe tema naturii umane.
Tonul solemn este dat de calmul enumerării. Când moralistul este unul oarecare, furia strică ritmul discursului, îl face impetuos-haotic. În diatriba lui Eminescu funcționează o furie rece, care mărește stăpânirea de sine și luciditatea.
De altfel, în scurtă vreme privirea poetului se întoarce dezgustată de la comedia umană la spectacolul feeric al nopții cu lună, măreț prin impersonalitate și veșnicie:
„Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,/ Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!”
Urmează câteva versuri mai puțin inspirate:
„Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;/ Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,/ Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării/ Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…”
În fraze încâlcite și nu prea clare, Eminescu descrie modul cum anesteziază luna suferințele noastre, dându-le o consistență de vis.
Finalul poemului este melancolic-apoteotic, lumea fiind văzută din nou de foarte sus, de acolo de unde devine evidentă zădărnicia a tot ceea ce întreprind oamenii:
„Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,/ Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”
Foto: Bustul lui Eminescu, de la Putna
