Alex. Ștefănescu
Teoria Big-Bangului, la modă în a doua jumătate a secolului XX și greu contestabilă și azi, este anticipată-rezumată în Scrisoarea I: „Dar deodat-un punct se mişcă…cel întâi şi singur./ …/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”. Într-un mod similar își reprezintă cosmogeneza adepții teoriei Big-Bang-ului; ei vorbesc de un punct, de o singularitate fără dimensiuni (dar cu imensă concentrare de energie) care a explodat, nu se știe din ce cauză, acum 13,7 miliarde de ani, și afirmă, bazându-se pe efectul Doppler, că Universul se află și în prezent în expansiune, în toate direcțiile. Un nimic care se răzvrătește împotriva condiției sale și devine totul, iată în esență logica imposibilă și grandioasă a cosmogoniei lui Eminescu, inspirată din Rig-Veda, dar și din intuirea genială de către poet a ceea ce vor gândi oamenii cu mult după moartea lui.
Surprinzătoare este folosirea cuvântului „dor” pentru numirea forței misterioase care face ca lumea să devină necontenit, să se extindă, să-și desfășoară frumusețea inepuizabilă:
„De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”
Eminescu îi dă cuvântului „dor”, considerat de unii filosofi ai culturii o exclusivitate lexicală românească, un neașteptat sens astrofizic. Obișnuiți să-l întâlnim în poezia populară, tresărim descoperindu-l ca termen-cheie într-o cosmogonie. Acest cuvânt aduce în știință o imprecizie profitabilă, o emoție capabilă să ofere un răspuns unei întrebări căreia rațiunea nu poate să-i răspundă. (N-ar fi exclus ca și natura gravitației, obsedantă pentru oamenii de știință de azi, să poată fi definită într-un mod asemănător.)
Intrăm, conduși de Eminescu, într-un timp imemorial și ipotetic al nașterii Universului cu un sentiment de frică, parcă am intra într-o piramidă-cavou, încălcând o interdicție cu valoare de blestem. Avem sentimentul săvârșirii unui hybris. Dar simțim și o bucurie fără margini, asistând la un spectacol pe care nu l-a mai văzut nimeni înaintea noastră.
După ce face risipă de grandoare, poetul trece brusc la reprezentarea umanității, care pare, prin comparație, minusculă. Și, inevitabil, ridicolă, luând în considerare ambițiile oamenilor:
„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi”.
Numai Eminescu poate opera cu asemenea schimbări de perspectivă, producătoare de amețeală. Ideea de precaritate a ființei omenești este dezvoltată în continuare cu o plăcere rea, ca o replică la grandilocvența numeroșilor Rică Venturiano prezenți în viața publică în a doua jumătate a secolului XIX:
„Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.”
Urmează o imagine care fixează într-un mod impresionant în memoria noastră culturală ideea de efemeritate:
„Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează,/ Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric…”
Este o imagine construită, o analogie, rezultat al observării atente a naturii de către poet. Putem face și noi experiența: într-o zi cu soare, într-o cameră cu ferestrele acoperite de draperii, să dăm puțin deoparte una dintre draperii, pentru ca lumina să pătrundă în cameră printr-o deschizătură îngustă. Vom vedea atunci cum miile de fire de praf suspendate în aerul din cameră, până atunci invizibile, încep să strălucească „în imperiul unei raze”, printr-un fenomen de fluorescență.
Eminescu găsește cu greu cuvintele pentru descrierea acestui fenomen și formularea devine stângace. „Mii de fire viorie ce cu raza încetează”. Corect era: „Mii de fire viorie a căror existență încetează odată cu existența razei”. În plus, versul nu se leagă cu acela dinaintea lui. Ar fi fost nevoie de un element de legătură. Dar completările, deși necesare, n-ar fi încăput în cele două versuri și s-ar fi pierdut ritmul ideilor. Oricum, momentul de ezitare este salvat de o încheiere tragică și apoteotică:
„Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric…”
Se remarcă rezonanța metafizică a cuvântului încă, cuvânt aparent neînsemnat, de la care poetul obține maximum de sens. Noi, oamenii, nu trăim nici în prezent, nici în trecut, nici în viitor, ci în regimul lui încă.
