Alex. Ștefănescu 
În Scrisoarea III, Eminescu descrie imensa desfășurare de forțe pe care sultanul se laudă că le-a învins:
„Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri/ Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;/ Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,/ Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,/ Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,/ Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…”
Prin repetare, cuvântul „râuri” își schimbă sensul și ne face să ne reprezentăm nu ape curgătoare, ci mulțimi de oameni care izvorăsc de peste tot și umplu spațiul până în zare. Cine ar fi crezut că scriind „râuri-râuri” în loc de „râuri” se obține un asemenea efect! Mai poate fi remarcată valorificarea poetică a unor verbe din fondul principal de cuvinte, care luate separat par banale: „a răscoli” și „a stârni”. Folosite de Eminescu, ele dau o neașteptată concretețe ivirii mulțimilor de oameni, răscolite din codri și stârnite din pustiuri.
Poetul apasă în continuare, până la maximum, pe pedala expresivității, menționând trepidația geologico-metafizică produsă de mărșăluirea imenselor armate: ele zguduie „din pace-adâncă ale lumii începuturi”. Fiecare nouă precizare contribuie, prin radicalitatea și plasticitatea ei, la accentuarea impresiei că forțele adunate împotriva sultanului erau apocaliptice. În tot ceea ce spune, Baiazid are… talent de poet: „Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,/ Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…” (Din punctul nostru de vedere, al românilor, ar fi fost bine ca discursul lui Mircea să fie compus de Eminescu, iar discursul lui Baiazid de Vlahuță sau de vreun poet de azi).
Defilarea forțelor uriașe care se împotrivesc lui Baiazid are grandoare. Eminescu descrie în cuvinte inspirate o imensă paradă militară, întinsă până acolo unde privirea nu mai poate străbate. El poate fi considerat un expert în măreția dinamică: mișcări de nori, bătălii istorice, furtuni pe mare etc. Dar tot el poate crea o atmosferă de măreție statică, așa cum se întâmplă în Melancolie.
Începutul poemului Melancolie seamănă cu o ridicare de cortină care dezvăluie publicului din sală un peisaj grandios și straniu:
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopţii moartă. −/ O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie/ Şi în mormânt albastru şi -n pânze argintie,/ În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,/ Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!”
De fapt, despre ce este vorba? Despre apariția lunii pe cer cu o solemnitate sepulcrală. Poetul o descrie ca pe o regină a nopții moartă, plasată între stelele care strălucesc ca mii de făclii funerare. Mormântul augustei moarte este cerul însuși. Ne rămâne pentru multă vreme acest mausoleu celest în minte.
În continuare, însă, spațiul scenei se extinde și mai mult, așa cum nu s-ar putea întâmpla niciodată într-o sală de teatru reală:
„Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,/ Ce sate şi câmpie c’un luciu văl îmbracă;/ Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.”
De la înălțimea lunii, de unde îi place întotdeauna să privească, poetul vede o lume acoperită de zăpadă, clară și misterioasă în același timp. Măreția acestei lumi nemișcate ne înfioară.
Imagine cover: Melancolia de Albrecht Dürer
