Alex. Ștefănescu
Eminescu realizează un contrast de efect între dezlănțuirea de forțe din timpul luptei și liniștea de după victoria românilor. Turcii dispar din raza vederii noastre, a cititorilor, ca și cum nici n-ar fi fost, iar în prim-plan sunt aduși ostașii lui Mircea, dezangajați din cumplita confruntare, odată cu lăsarea serii:
„Pe când oastea se așază, iată soarele apune”.
Din numai trei cuvinte, „oastea se așază”, Eminescu compune imaginea de mare anvergură și complexitate a liniștirii unei armate după angajarea într-o bătălie decisivă. Banalul verb „se așază” conține nenumărate acțiuni: soldații se eliberează de arme și de bagaje; povestesc unii altora ce s-a întâmplat; își liniștesc caii; se spală pe fețe cu apă adusă din Dunăre; scot merinde din traiste și mănâncă; se întind pe pământ îmbrăcați și adorm etc. Tot acest ritual al dezactivării îl vedem ca printr-un ochean prin verbul se așază.
Sfârșitul luptei coincide cu sfârșitul zilei, așa cum munca țăranului la câmp se încheie la lăsarea serii. O acțiune militară este, în viziune țărănească, nu numai un act de curaj, ci și o muncă. După zdrobirea cu buzduganul a numeroase capete de turci, urmează odihna. În cele mai sublime momente imaginate de Eminescu, persistă un mod țărănesc de înțelegere a vieții.
Iar apusul nu e un apus… de rând, el este un apus văzut de domnul poeziei românești:
„…fulger lung încremenit/ Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit”
Adâncirea în somn a oastei este evidențiată cu artă, prin contrast, prin fixarea reflectorului asupra unui oștean care încă nu s-a culcat. În mijlocul a mii de oameni adormiți, el a rămas treaz și îi scrie o „carte” iubitei lui. Bărbatul este unul dintre fiii lui Mircea:
„Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn,/ Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,/ S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe”.
Această imagine, a bărbatului de pe câmpul de luptă absorbit de scrierea unui mesaj pentru femeia rămasă acasă, face și mai evident faptul că, după timpul furiei și distrugerii, urmează timpul regăsirii de sine. Scrisul este o îndeletnicire migăloasă, pe care nu numai iureșul unei bătălii, dar până și zdruncinăturile unei trăsuri o fac imposibilă. Nu există mod mai expresiv de a sugera instaurarea deplină a liniștii decât aducerea în centrul atenției a unui om care scrie.
(Întâmplarea face să am în casă un orologiu cu pendulă flancat de două statuete de bronz aurit reprezentând un bărbat care scrie și o femeie care citește. Cele două personaje, cu trăsături de o armonie clasică, stau cu spatele unul la celălalt, absorbit fiecare de ceea ce face. Sunt multe de spus − de exemplu despre masculinitatea scrisului și feminitatea cititului −, dar în acest context am în vedere numai scufundarea completă a bărbatului, până la ignorarea completă a lumii din jur, în actul scrisului. Adâncirea lui în scris – ca și adâncirea femeii în citit – instaurează liniștea în camera în care se află orologiul. Meșterii care au construit fastuosul ceasornic − în 1912, la Marsilia − știau despre scris mai multe decât oamenii de azi.)
Eminescu mai face ceva: se apleacă, nevăzut, peste umărul bărbatului care scrie și îi citește scrisoarea:
„De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, cătră Tine,/ Nu din gură, ci din carte,/ Că ne eşti aşa departe./ Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiţi prin cineva/ Ce-i mai mândru-n valea Ta:/ Codrul cu poienele/ Ochii cu sprâncenele;/ Că şi eu trimite-voi/ Ce-i mai mândru pe la noi:/ Oastea mea cu flamurile,/ Codrul şi cu ramurile,/ Coiful nalt cu penele,/ Ochii cu sprâncenele./ Şi să ştii că-s sănătos,/ Că, mulţămind lui Cristos,/ Te sărut, Doamnă, frumos.”
Recunoaștem aici nu stilul versurilor populare, ci stilul unor șabloane epistolare pentru uzul țăranilor, care le păstrau în memorie și le foloseau în diferite ocazii (în special atunci când, luați cu arcanul la oaste, li se făcea dor de câte o fată din satul lor). Și azi există asemenea șabloane, păstrate însă în memoria telefoanelor mobile, pentru redactarea rapidă a unor mesaje.
Spre deosebire de formulările stereotipe pe care ni le propune telefonul mobil când scriem un SMS, adresările versificate create de anonimi în secolul nouăsprezece − și ținute minte și azi de unii oameni în vârstă – au un farmec literar-folcloric. Acest farmec se regăsește în scrisoarea versificată imaginată de Eminescu. Câteva versuri, „Să-mi trimiţi prin cineva/ Ce-i mai mândru-n valea Ta:/ Codrul cu poienele/ Ochii cu sprâncenele” sunt preluate fără vreo modificare din grațioasele șabloane epistolare de altădată.
Eminescu, bineînțeles, nu reproduce toate versurile în mod pasiv, se joacă de-a folosirea lor, pentru a evoca un ritual al tandreții din vremuri apuse. El valorifică și acest folclor utilitar cu arta lui de administrator genial al culturii noastre populare. În colaborarea cu creatorul anonim, Eminescu are contribuție discretă, dar decisivă. Merită remarcată ingeniozitatea cu care folosește persoana întâi plural – acel plural al majestății, cum îl numesc lingviștii –, ca și cuvintele cu majusculă, pentru a face sesizabilă solemnitatea dragostei:
„De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, cătră Tine”.
Este un mod princiar de a înțelege dragostea, pe care îl practicau cândva, la noi, nu numai fiii domnitorilor, ci și țăranii.
Astăzi…
Imagine cover: desen de A. Bordenache
