Alex. Ștefănescu Eminescu se exprimă nu numai prin cuvinte, ci și printr-o intonație, imediat recognoscibilă. Versurile sale, de pildă, despre o dragoste nefericită răsună ca o lamentație maiestuoasă, care devine un mesaj metatextual. Putem face o experiență, citind, de exemplu, poezia Te duci… cu gura închisă, și înlocuind cuvintele cu mmmmmmmmmm… Dacă acest flux sonor are aceleași ridicări și coborâri de ton, aceleași accentuări și aceleași întreruperi ca versurile propriu-zise formate din cuvinte, emoția care ni se transmite pierde foarte puțin. Iar uneori chiar câștigă, fiindcă nu mai ajung la noi unele reproșuri naive sau mărturisiri meschine făcute iubitei:
„În faţă farmecul palorii/ Şi ochi ce scânteie de vii,/ Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii.”;
„Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ţi iscodesc,/ Şi te uram cu-nverşunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.”
Desen de Ligia Macovei
Bineînțeles că în cele mai multe cazuri merită să fim atenți și la sensul cuvintelor, pentru că numeroase versuri sunt de o tandrețe răscolitoare:
„De-al genei tale gingaş tremur/ Atârnă viaţa mea de veci.”;
„Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos”;
„C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci/ Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,/ Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci/ Ca să mă faci să-mi ies din minţi.”;
„În toată neagra vecinicie/ O clipă-n braţe te-am ţinut.”
Dar remarcabil este faptul că intonația completează ca un acompaniament textul sau chiar îl poate înlocui.
Analizată ca text, la rece, fără luarea în considerare a intonației, poezia Te duci… surprinde și într-o oarecare măsură dezamăgește printr-un mod rudimentar de înțelegere a dragostei. În tradiția cântecelor lăutărești de inimă albastră, este deplânsă despărțirea definitivă de iubită, care pleacă (nu se precizează unde anume și de ce):
„Te duci şi ani de suferinţă/ N-or să te vază ochi-mi trişti,/ Înamoraţi de-a ta fiinţă,/ De cum zâmbeşti, de cum te mişti.”
Ideea principală a poeziei este că dragostea provoacă multă suferință, dar că îndrăgostitului îi va fi dor chiar și de această suferință:
„Şi te uram cu-nverşunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.// De-acum nici asta nu-mi rămâne/ Şi n-o să am ce blestema”.
Ne vine în minte naivitatea raționamentelor din poezia erotică a lui Ienăchiță Văcărescu (1740−1797):
„Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare ca o lumină.// S-o tai, să strică!/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o ridică.”
Și totuși… Chiar și cele mai mai naive versuri de dragoste ale lui Eminescu au un farmec care nu poate fi găsit nici la poeții dinaintea lui, nici la cei de după el. Ele exprimă o nefericire fericită, care vine de dincolo de retorica declarațiilor amoroase.
