„Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt”

O poezie simplă, lipsită de metafizică, Pe aceeași ulicioară…, din care cu concursul unui compozitor s-ar putea face un madrigal sau o romanță fără pretenții, ilustrează și ea, în mod surprinzător, subtilitatea lui Eminescu. Se remarcă, întâi, arta poetului de a trece direct la subiect (așa cum în alte poezii se remarcă arta lui de a compune preliminarii):

„Pe aceeaşi ulicioară/ Bate luna în fereşti,/ Numai tu de după gratii/ Vecinic nu te mai iveşti!// Şi aceiaşi pomi în floare/ Crengi întind peste zaplaz,/ Numai zilele trecute/ Nu le fac să fie azi.”

Acest incipit îl face foarte convingător pe autor; el se comportă ca și cum cititorul ar ști despre ce e vorba și ar trebui doar să afle că în povestea de dragoste a survenit o schimbare. Nu te mai ivești, deși până nu demult te iveai, pomii sunt tot în floare, dar nimic nu mai are farmec fără tine…

În treacăt fie spus decorul este acela al mahalalei bucureștene din timpurile ei bune (cu ferestre în care bate luna, fiindcă nu sunt obturate de clădiri înalte, cu garduri de lemn, rustice, peste care se răsfrâng crengile pomilor înfloriți). Nu ne-am mira prea mult dacă pe „ulicioară” ar apărea jupân Dumitrache, făcându-și rondul de noapte în calitatea lui de căpitan în garda civică.

Ambianța ne este familiară din cântecele la modă pe vremuri, este de-a noastră. (Vestigii ale ei găsim nu numai în memoria noastră afectivă −  „La căsuţa albă/ Sunt atâtea flori la fereşti,/ Dar cea mai frumoasă floare,/ Ce-mi apare,
Tu eşti!” −, dar chiar în Bucureștiul de azi, în zone nedevastate de istorie, cum sunt străduțele aflate de-o parte și de alta a arterei Calea Moșilor. Sau în Iași…)

Cu o voluptate a nefericirii specific eminesciană, poetul se instalează în condiția de victimă a nestatorniciei femeii:

„Altul este al tău suflet,/ Alţii ochii tăi acum,/ Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.”

Triumfă, ca de obicei, amintirea iubirii, ceea ce înseamnă iubirea pură, spălată de actualitate. Scenele de dragoste care îi reușesc cel mai bine lui Eminescu sunt cele rememorate:

„Ah, subţire şi gingaşă/ Tu păşeai încet, încet,/ Dulce îmi veneai în umbra/ Tăinuitului boschet// Şi lăsându-te la pieptu-mi,/ Nu ştiam ce-i pe pământ,/ Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt.”

Remarcăm, încă o dată, modul elegant în care Eminescu leagă cuvintele, ca pe un nod de cravată: „Ne spuneam atât de multe/ Făr-a zice un cuvânt.” Cine ar putea uita această formulă?

Mai puțin elegant este misoginismul stereotip din ceea ce s-ar putea numi… concluzia poeziei:

„Nu știam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.”

Comparația cu rezemarea de o umbră este foarte expresivă. Atât de expresivă încât nu se mai observă că este nedreaptă.

(Imagine cover: pictură de Crina Chirilă)