Alex. Ștefănescu
La încheierea convorbirii, Mircea îi spune lui Baiazid pe un ton categoric, care place, fără îndoială, cititorilor români:
„N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”
Sunt foarte curios ce emoție le provoacă aceste versuri cititorilor turci! Îmi închipui că lor domnitorul român li se pare nu demn, ci nesupus și insolent.
Odată tratativele eșuate, cele două armate se pun în mișcare…
Tehnologia de dată recentă oferă cineaștilor posibilități nelimitate de reconstituire a războaielor, indiferent din ce epocă. Beneficiind de bugete uriașe, de ordinul a sute de milioane de dolari, filmele reușesc să aducă în sala de cinematograf scene apocaliptice, cu explozii în serie, cu soldați ciuruiți de gloanțe, cu tancuri care trec ca prin nimic prin clădiri, cu prăbușiri de avioane în flăcări. Și totuși, niciunul dintre aceste filme, fie ele și în trei dimensiuni, nu egalează ca intensitate emoția provocată de secvența războiului din Scrisoarea III.
Multă lume crede că o descriere cu ajutorul cuvintelor este inferioară unei reprezentări cinematografice. Cuvintele asociate în propoziții și propozițiile asociate în fraze – acesta este raționamentul − nu pot crea senzația de simultaneitate pe care o dă imaginea. Până citești un text, rând după rând, de la stânga la dreapta, intensitatea trăirii se pierde. În schimb, chiar și o singură fotogramă poate cuprinde tot ce se întâmplă pe un câmp de luptă.
Și totuși, repet, secvența războiului din Scrisoarea III întrece prin dinamism și prin suprapunerea rapidă de forme ale dezastrului cele mai spectaculoase filme de război. Merită să recitim versurile care produc acest efect supercinematografic:
„Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn/ și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,/ pe copite iau în fugă fața negrului pământ,/ lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,/ orizontu’ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,/ Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…/ urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.”
Impresia este puternică tocmai pentru că elementele componente ale războiului sunt descrise pe rând, așa cum le-ar descoperi privirea cuiva aflat la fața locului. Întâi este înregistrată revărsarea mulțimii de călăreți pe câmpul de luptă până la umplerea lui, apoi privirea întârzie asupra lăncilor lungi care scânteiază în soare, apoi intră în raza atenției observatorului săgețile care vin de pretutindeni întunecând orizontul etc. Aceste acțiuni, departe de a rămâne disparate, se însumează, se transformă într-o reprezentare de mari proporții, polimorfică și polifonică, a luptei dintre două armate.
Exact ca într-un film – deși filme nu existau pe vremea când scria Eminescu aceste versuri – este adusă la un moment dat în prim-plan, pentru câteva secunde, figura deznădăjduită a lui Baiazid:
„În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare/ Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;/ În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,/ Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste.”
Apoi, personajul tragic este resorbit în masa informă de figuranți din jurul lui, dispare din centrul atenției noastre. Ni se oferă, din nou, o panoramă a dezastrului, realizată printr-o enumerare energică a tot ceea ce se prăbușește. Se prăbușesc pedestrii, care cad întâi în genunchi, se prăbușesc caii, răsturnându-se cu călăreți cu tot, se prăbușește în cele din urmă peste ei cerul însuși:
„În genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă,/ Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă,/ Şi lovind în faţă ‘n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se nărue tot cerul…”
Poetul îl aduce pentru foarte scurt în prim-plan și pe Mircea, conducătorul oastei biruitoare:
„Mircea însuşi mână ‘n luptă vijelia ‘ngrozitoare,/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.
Formula repetitivă „vine-vine-vine” este de o remarcabilă expresivitate. Ea sugerează o acțiune în crescendo, care nu mai poate fi oprită de nimeni. Efectul se datorează umplerii spațiului comunicării cu unul și același verb, reprezentare simplă și ingenioasă a invaziei și, în același timp, a sentimentului de asfixiere și de panică trăit de învinși.
Poetul recurge în continuare, din nou, la o enumerare plină de dinamism pentru a descrie complet pierderea bătăliei de către turci. Fiecare nouă secvență consacră victoria românilor, o fixează în conștiința noastră, o transformă dintr-o surpriză într-o acțiune dusă până la capăt:
„Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/ Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/ Risipite se ‘mprăştie a duşmanilor şiraguri,/ Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri,/ Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată −/ Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./ Acea grindin’ oţelită înspre Dunăre o mână,/ Iar în urma lor se ‘ntinde falnic armia română.”
În Scrisoarea III, poetul procedează nu ca un poet, ci ca un regizor. Epopeea înfruntării dintre turci și români este construită nu din cuvinte, ci din situații.
