„În vr’o notă prizărită sub o pagină neroadă.”

Să contempli cerul, amețit de sugestia de infinit, și să te uiți apoi în iarbă, la agitația unor furnici, aceasta este schimbarea bruscă de perspectivă pe care ne-o propune Eminescu, în Scrisoarea I, ca și în alte poeme ale sale, pentru a ne face să înțelegem insignifianța ambițiilor omenești. Carul greoi al limbii filosofico-poetice pus în mișcare de poet pentru evocarea genezei universului primește acum o altă întrebuințare: cu ajutorul lui este reprezentată zădărnicia oricărei încercări a oamenilor de a-și înțelege condiția și a se salva. Aproape toți mor înainte de a afla de ce le-a fost dat să trăiască:

„Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti/ Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,/ De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,/ Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…/ Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,/ De asupra tuturora se ridică cine poate,/ Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită −/ Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…/ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”

Sunt considerații sentențioase și vetuste, care par citite cu glas tare, pe un ton solemn, din cartea legată în piele a unui moralist din secolul XVII. Modul de versificare accentuează impresia de lentoare bătrânească a rostirii. Versurile lungi, de 15−16 silabe, troheii tărăgănați și poticniți, rimele împerecheate într-o succesiune mecanic-previzibilă dau o sugestie de tristețe finală și de pierdere completă a iluziilor. După ce îi evocă pe cei care „neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită” (ce imagine expresivă! Eminescu avea în mintea lui până și soarta nefericită a spumei mării care se formează și se distruge de mii de mii de ori, nevăzută de nimeni!), poetul demonstrează (acesta e cuvântul) că nici savantul atoatecunoscător, care ține Universul în degetul lui mic, nu se poate considera un învingător:

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…/ Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,/ Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă./ «De-oi muri − îşi zice-n sine − al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe/ De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri/ Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!»”

Eminescu trece în revistă iluziile bătrânului dascăl numai ca să le spulbere. Simțim că de fapt vorbește despre el însuși și că demistificarea gloriei este un fel de autoflagelare:

„O sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit/ Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?/ Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,/ Vreo umbră de gândire, ori un petec de hârtie;/ Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?/ ”

Familiarizat cu lumea bibliotecilor și cu cea a redacțiilor, poetul știe bine cum se fabrică postumitatea unei personalități. (În ceea ce mă privește, mi-aduc aminte ce prozaică mi s-a părut suita de acțiuni care duce la publicarea unui necrolog într-un ziar. Întâi redactorul-șef află, printr-un telefon, că X a murit. Îl cheamă la el pe un redactor și îi cere să scrie necrologul, indicându-i și numărul maxim de semne, în funcție de importanța celui dispărut. Redactorul se strâmbă nemulțumit că va avea ceva în plus de făcut. Apoi caută repede într-o enciclopedie sau pe Internet câteva informații despre X. Iar când scrie, nu scrie pentru nimic în lume „A murit X…”, ci neapărat „S-a stins din viață… X” sau „A trecut la cele veșnice… X” . Secretarul general de redacție se strâmbă și el aflând că trebuie să găsească loc pentru un text neprevăzut într-o pagină deja tehnoredactată. Și așa, cu chiu cu vai, apare până la urmă „o notă prizărită sub o pagină neroadă.”, jalnic rezumat al unei efort creator de o viață.) Eminescu își imaginează cum va fi evaluată opera sa poetică (a uitat că este vorba de „bătrânul dascăl”!) peste o sută de ani:

„Poate vr’un pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,/ Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,/ Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,/ Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari/ Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,/ În vr’o notă prizărită sub o pagină neroadă.”

Foto: Gheorghe Lăzăroiu