„Împărat slăvit e codrul”…

Există riscul ca Povestea codrului să nu aibă răsunet în sufletul unui cititor de azi, pentru că ideea însăși de poveste s-a schimbat radical în ultima vreme, iar codrul mai înseamnă ceva doar din perspectivă economică și turistică.

„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.”

În poveștile de altădată împărații erau buni și înțelepți, fiicele lor − frumoase (și puteau fi cucerite numai prin trecerea unor probe dificile), zmeii – personaje malefice (a căror ucidere producea satisfacție) etc. Calul năzdrăvan mânca jar, dar era totuși un cal, pe care puteai să-l călărești. Această tipologie clară și consecventă făcea ca ireala lume a basmului să pară copiilor o realitate familiară, sau chiar adevărata realitate, în care se puteau refugia când viața devenea în vreun fel neprietenoasă. În poveștile de azi locul împăratului a fost luat de dictatori paranoici, hotărâți să distrugă umanitatea, de roboți scăpați de sub control, de extratereștri cu veleități de lideri ai galaxiei. Fiicele acestora nu mai reprezintă un ideal matrimonial pentru Făt-Frumos (care, oricum, nu mai există), dar nici pentru superman-ul de serviciu, ci mai degrabă victima unor abuzuri, care trebuie salvată din motive umanitare. Cât privește calul, ca oricare alt animal, de altfel, nu seamănă cu prototipul lui din atlasul zoologic, ci este o creatură metamorfotică, suprarealistă, cu picioare detașabile, ochi mai mari decât capul și elice de elicopter în loc de coamă.

Iar pădurea… Aproape nimeni dintre contemporanii noștri (decât, poate, câte un silvicultor sensibil și cultivat) nu mai simte un fior metafizic când intră în întunericul verde al unei păduri, nu mai are acces la modul ei solemn de a-i ocroti pe oameni, nu se mai poate lăsa absorbit de freamătul misterios ai miilor de frunzișuri întrepătrunse. Deși în copilărie m-am aventurat de multe ori în pădurile de fagi și de brazi ale Bucovinei (iar la un moment dat mi-am amenajat într-o poiană o colibă din crengi împreună cu aleasa inimii mele de la acea vârstă), deși pădurea face parte, vreau să spun, din modul meu de a fi, pot totuși să-mi închipui că pentru mulți oameni de azi pădurea nu înseamnă nimic. Ea rămâne o abstracție din perspectiva tuturor celor care au copilărit explorând șanțurile săpate pe străzi pentru repararea țevilor subterane sau jucând fotbal printre mașinile parcate în curțile interioare ale blocurilor.

Așa stând lucrurile am un sentiment de zădărnicie scriind despre Povestea codrului. Sunt șanse mici să mă fac înțeles de contemporani. Mizez, totuși, pe o memorie ancestrală, transindividuală, ca și pe o memorie culturală, care suplinesc într-o oarecare măsură amintirea a ceea ce a experimentat cineva în propria lui viață. Cine l-a citit la timp pe Mihail Sadoveanu este, poate, în măsură să intre în jocul propus de Eminescu.

Poetul, plin de voioșie, exuberant, ne oferă o reprezentare fantezistă a codrului, depășind gravitatea cu care evocă de obicei acest spațiu misterios. În mod ingenios, el consideră codrul nu o împărăție, ci un… împărat. Personificarea îi dă dreptul să folosească formula de înaltă politețe „Măria Sa”, necompromisă vreodată în limba română (deși aproape toate celelalte formule de adresare și-au pierdut în timp prestanța, prin folosirea lor parodică).

Merită recitită prima strofă:

„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.”

De ce „codru” și nu „pădure”? Aceste două cuvinte nu sunt perfect sinonime, codrul înseamnă, pentru un român, o pădure mai bătrână și mai sălbăticită. De fapt, în România, aproape toate pădurile sunt codri (mai exact erau, până nu de mult, când s-a trecut la defrișări devastatoare și iresponsabile).

Eminescu slăvește codrul cu dragoste, într-o dispoziție ludică, amintindu-și momente fericite din copilărie. În această stare de spirit dezvoltă jucăuș ideea, enunțată la început, că un codru este un împărat:

„Lună, Soare şi Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.// Crainici, iepurii cei repezi/ Purtători îi sunt de veşti,/ Filomele-i ţin orchestrul/ Şi izvoare spun poveşti.// Peste flori, ce cresc în umbră,/ Lângă ape, pe potici,/ Vezi bejănii de albine,/ Armii grele de furnici…”

(în imagine – codrul din apropierea satului în care s-a născut Eminescu)