Alex. Ștefănescu
Toată această istorie romantică, Strigoii (în care este vorba de o iubire imposibilă, ca și în Luceafărul) este povestită de Eminescu cu o plăcere de a întârzia asupra detaliilor. Un tânăr de azi, nevrotic-nerăbdător să afle ce se întâmplă până la urmă cu Maria și Arald, ajunge în mod sigur la exasperare citind poemul și caută pe Internet un rezumat al lui. Intenția lui Eminescu este să facă un tablou fastuos, pictat în ulei, din fiecare moment al poveștii de dragoste. Adevărul este că nu toate tablourile îi reușesc, unele fiind încărcate excesiv și sufocate de artificialitate.
Și totuși, o adiere de eminescianism, amestec de erotism și de fascinație a morții, străbate poemul încă de la primele strofe, narcotizându-ne:
„Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,/ Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,/ E-ntinsă-n haine albe cu faţa spre altar/ Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari;/ Încet, adânc răsună cântările de clerici.// Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă/ Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,/ Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt/ Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,/ Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.”
Dacă ne place poezia bună, avem ce să alegem din amplul, parcă interminabilul poem Strigoii. Putem, de exemplu, să decupăm și să citim de mai multe ori portretul preotului păgân, instalat într-o imobilitate care l-a transformat parțial în natură:
„Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,/ Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;/ De-un veac el şede astfel − de moarte-uitat, bătrân,/ În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,/ Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept…// Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,/ Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,/ El numără în gându-i zile nenumărate,/ Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate/ Cu-aripele-ostenite un alb ş-un negru corb.”
Sau putem admira arta lui Eminescu de a reprezenta viața fără viață a unui strigoi. Este vorba de viața fără viață a lui Arald, care a făcut pactul cu forțele întunericului numai pentru a avea acces la iubita lui:
„De-atunci în haina morţii el şi-a-mbrăcat viaţa,/ Îi plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;/ Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună,/ Şi când se-ntoarce, ochii lucesc de voie bună,/ Pân’ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.//
Arald, ce însemnează pe tine negrul port/ Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?/ Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată,/ De-ţi plac făclii de moarte, cântare-ntunecată?/ Arald! de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort!”
Nu cunosc un poet de azi care ar putea să poată descrie cu atâta concretețe și atât de pregnant această irealitate, la fel de inaccesibilă minții omenești ca radical din minus unu.
Foto: „Strigoii” în viziunea lui Marcel Chirnoagă
