Alex. Ștefănescu
Reflecțiile finale din Scrisoarea I seamănă primejdios de mult cu truismele pe care și le comunică, unii altora, participanții la o înmormântare. Dacă într-o asemenea împrejurare am avea cu noi un reportofon, cu care ne-am strecura prin mulțimea cernită, am putea înregistra cugetări de genul: „Până la urmă, ne ducem toți.”; „În fața morții, suntem egali.”; „Degeaba aduni averi, nu poți să iei nimic cu tine dincolo.” etc.
Cam de aceeași factură este filosofarea pe tema morții din Scrisoarea I:
„Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune./ Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…”
Exemplele date însă de poet au măreție și salvează, în ultima clipă, aforismele (în versuri) de la banalitate. Ideea că încape într-un sicriu chiar și un om care a cuprins universul în mintea lui sau a dorit sceptrul universului, cu alte cuvinte unul care a avut anvergura unei zeități, emoționează.
Satira omagierii postume convenționale a unei personalități sau a minimalizării ei de către exegeți obtuzi este scrisă cu binecunoscuta artă de pamfletar a lui Eminescu:
„Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră.”
Remarca a devenit celebră și este folosită ca motto în diferite împrejurări și azi. Aproape că nu-ți mai vine să rostești un discurs funebru având în minte causticele versuri eminesciene.
Poetul, care nu i-a denigrat niciodată pe precursori, ci dimpotrivă, le-a închinat un cult, știe că, de regulă, oamenii de valoare sunt minimalizați după moartea lor, în condițiile în care nu mai pot să se apere, dintr-o invidie perpetuată la nesfârșit. Judecătorii postumi nu-și aleg mijloacele pentru a-și atinge scopul. Metoda lor predilectă constă în așa-zisa demitizare a înaintașilor, prin care nu îi prezintă mai realist, cum pretind, ci îi desfigurează. Așa s-a întâmplat cu Eminescu însuși într-un număr din revista Dilema, din 27 februarie 1998, în care mai mulți autori nonconformiști și-au unit forțele pentru a-l… umaniza pe autorul Luceafărul-ui. Mircea Cărtărescu, de exemplu, l-a umanizat printr-un colaj de citate – cu grijă alese − din evocările unor contemporani ai poetului. Reiese din acest colaj că Eminescu, a cărui figură stelară, dintr-o fotografie făcută în tinerețe, o admiră aproape toți românii cu un fel de evlavie, enervându-l pe Mircea Cărtărescu, era în realitate scund, mușchiulos și păros pe toată lungimea picioarelor, „de credeai că-i omul lui Darwin”, că avea platfus la ambele picioare, că ieșea în lume „nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nicio îngrijire”, că la masă „mânca cu zgomot și râdea cu gura plină”, că „avea aparența unui vagabond” etc. Umanizarea seamănă mai curând cu o animalizare! Admițând că toate detaliile enumerate sunt adevărate, imaginea de ansamblu este incompletă, tendențioasă și în esență falsă, portretistul mințind prin omisiune.
Cu o luciditate pe care o au numai marii visători, Eminescu știa ce soartă îl așteaptă:
„Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subţire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vr’un lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări/ Şi le umflă orişicine în savante adunări/ Când de tine se vorbeşte.”
Imaginea celor care își umflă prostatecele nări în savante adunări consacrate celui dispărut este de o plasticitate remarcabilă. Un banner cu aceste versuri ar trebui arborat la multe dintre congresele de eminescologie de azi.
(imagine cover: Bustul lui Eminescu de la Putna)
