Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
27.07.2016

„Flori de tei el are-n păru-i”

Mihai Eminescu, nemulțumit de poezia sa Făt-Frumos din tei, publicată în Convorbiri literare la 1 februarie 1875, revine asupra ei, o rescrie și, sub titlul, Povestea teiului, o publică din nou în Convorbiri literare, la 1 martie 1878. Ca și poetul, cei mai mulți editori și critici literari consideră că Povestea teiului este o capodoperă, iar Făt-Frumos din tei „o variantă depășită”. Unii (printre care, Titu Maiorescu) au mers până într-acolo încât au preluat titlul primei forme a poeziei și l-au dat celei de-a doua, întrucât li se părea prea bun ca să rămână al „unei variante depășite”.

Totuși, poezia din 1875 n-a fost ștearsă din memoria cititorilor lui Eminescu, fie și numai pentru faptul că se încheie cu o strofă care nu mai există în cea din 1878:

La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână/ A rămas pierdută-n lume.

Un nepot de frate al lui Mihai Eminescu, Victor Eminescu, va povesti în 1904 că poezia a fost inspirată dintr-o întâmplare reală, având-o ca protagonistă pe o tânără din familia Balș și că poetul, aflat la un moment dat pe moșia acestuia, a scris cele patru versuri „cu creta pe poarta de stejar a Castelului” de acolo (apud notele din ediția Perpessicius).

Lăsând deoparte legenda, ca și legenda despre legendă, putem constata, citind ambele poezii, că între ele nu există o diferență de valoare atât de mare. Fiecare atrage prin ceva. Povestea teiului este mai strânsă, are o eleganță de acoladă (sau de semnătură eminesciană!). Făt-Frumos din tei suferă, într-adevăr, de o anumită dezlânare și de o imprecizie a imaginilor, dar pare mai adevărată. Impuritatea artistică produce o mai puternică impresie de viață decât perfecțiunea. Să ne bucurăm totuși și de forma ordonată a poeziei, pentru care a optat autorul însuși.

Ea se remarcă imediat prin esențializare, te face să te gândești la o poveste de dragoste sculptată de Brâncuși. Personajele și situațiile sunt stilizate. Tatăl autoritar, fata vulnerabilă, capabilă totuși să se opună autorității paterne, tânărul frumos, descins parcă din visurile ei secrete, nu au complicații sufletești și ezitări. Ei joacă într-o piesă care s-a mai jucat pe Pământ de mii de ori. Gesticulația lor s-a clasicizat.

Pe de altă parte, este evident că hotărârea tatălui de a-și duce fiica la mânăstire, împotriva voinței ei, este doar un pretext epic pentru a imagina un love story himeric. De altfel, poetul nici nu dezvoltă foarte mult dialogul dintre tată și fiică pe tema vieții monahale. Ne aducem aminte că în Făt-Frumos din tei fata înspăimântată de perspectiva călugăririi ei forțate explică în termeni patetici și expresivi de ce anume nu vrea să ajungă între zidurile unei mânăstiri:

Nu voi părul să mi-l taie/ Ce-mi ajunge la călcâie,/ Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.”

În Povestea teiului caracterizarea ascezei călugărești este lipsită de plasticitate și dramatism:

Danţul, muzica, pădurea,/ Pe acestea le-ndrăgii,/ Nu chiliile pustii/ Unde plângi, gândind aiurea!”

Poetul expediază argumentația fetei pentru a o vedea cât mai repede pe aceasta fugind de acasă, la întâlnirea din pădure – neprogramată, dar presimțită − cu Făt-Frumos. Ceea ce contează în Povestea teiului este povestea de dragoste. Mihai Eminescu este cel mai bun maestru de ceremonii pentru crearea unei atmosfere afrodisiace:

Sara vine din arinişti,/ Cu miroase o îmbată,/ Cerul stelele-şi arată,/ Solii dulci ai lungii linişti.// Dar prin codri ea pătrunde/ Lângă teiul vechi şi sfânt,/ Ce cu flori pân’ în pământ/ Un izvor vrăjit ascunde.// Îngânat de glas de ape/ Cânt’ un corn cu ‘nduioşare/ Tot mai tare şi mai tare,/ Mai aproape, mai aproape;”

Este momentul în care apare bărbatul ideal, călare pe un cal negru:

Oare ochii ei o mint,/ Sau aievea-i, adevăru-i?/ Flori de tei el are-n păru-i/ Şi la şold un corn de-argint.”

Începe, fără cuvinte, jocul dragostei, gândit etapă cu etapă, și interpretat cu artă de păpușarul genial care mânuiește cele două marionete:

Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.// El se da tot mai aproape/ Şi cerşea copilăreşte;/ Al ei suflet se răpeşte/ De închide-a ei pleoape.// Cu o mână îl respinge,/ Dar se simte prinsă ‘n braţe,/ De-o durere, de-o dulceaţă/ Pieptul, inima-i se strânge.// Ar striga… şi nu se ‘ndură,/ Capu-i cade pe-a lui umăr,/ Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;” 

Scenografie, regie, coregrafie și, în cele din urmă, din nou scenografie:

Sus în brazii de pe dealuri/ Luna ‘n urmă ţine strajă,/ Iar izvorul, prins de vrajă,/ Răsărea sunând din valuri.”

Povestea teiului ar merita un Oscar…

Imagine: desen de Corina Chiriță

2.715 cititori