Alex. Ștefănescu
Ce se poate răspunde la o interpelare arogantă, care pare că încheie orice discuție? Să o mai citim o dată:
„Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?/ Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?»
Domnul Țării Românești , așa cum și-l imaginează Eminescu, găsește replica potrivită. El reia, calm, cuvântul „moșneag” și îi restaurează autoritatea. Îi vorbește sultanului cu multă răbdare ca și cum s-ar adresa unui copil zvăpăiat, gata să facă o greașeală din cauza lipsei de experiență:
„− «De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este Domnul Ţării-Româneşti.”
Modest și respectuos, el nu se sfiește totuși să-i adreseze invadatorului un avertisment înfricoșător – prin bunăvoință! – pentru cineva care l-ar asculta cu luare aminte:
„Eu nu ţi-aş dori vr’odată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.”
Apoi, neintimidat de palmaresul militar al sultanului, povestește la rândul lui cum au reușit românii, de-a lungul timpului, să respingă invadatori care păreau și ei invincibili:
„După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,/ Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;/ Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vr’un pod,/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/ Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă −/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Discursul lui Mircea, mai puțin grandilocvent decât cel al lui Baiazid, are totuși și el o solemnitate regală. Retorica bătrânească, bazată pe construcții arhaice, sugerează vechimea neamului pe care îl reprezintă domnitorul român. Când îl interpretează pe Baiazid, Eminescu face un rol de compoziție, când îl interpretează pe Mircea, vorbește el însuși, folosindu-și ironia caustică:
„Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă −/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Această ironie răstoarnă enormitatea pretențiilor emise de invadatori, o aruncă în derizoriu. Ei au cerut pământ și apă și pământ și apă s-au făcut în cele din urmă. Recunoaștem aici stilul lui Eminescu din publicistica lui politică.
Mircea dezvoltă și o argumentație în sprijinul convingerii sale că Baiazid nu are șanse să cucerească pământul românesc. El compară ce-i mâna în luptă pe adversarii de altădată ai sultanului – ambiția – cu ceea ce îi face pe români să-și apere pământul: gândul că nu mai au altceva pe lume.
Studii militare moderne, apărute după moartea lui Eminescu, avansează ideea că, în general, unor invadatori le trebuie forțe militare de trei ori mai mari decât ale populației atacate ca să reușească să o învingă. Și nici așa victoria nu este sigură. Explicațiile țin de psihologia mulțimii (dorința de a supraviețui este infinit mai puternică decât dorința de glorie militară), dar și de rațiunii practice: locuitorii unei țări își cunosc mai bine țara decât cei care doar au cules informații despre ea, în vederea unei invazii.
Eminescu traduce în limbaj poetic această legătură intimă, indestructibilă dintre un teritoriu și locuitorii lui (luată în considerare până și de cei mai reci strategi militari):
„Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este”.
Imagine: gravură de George Lövendal
