Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
22.03.2017

Eminescu a existat!

(episod final)

Comentariile critice publicate de mine sub genericul „Un vers de Eminescu” fac parte dintr-o carte care va fi trimisă în curând la tipar. Am lucrat la această carte patru ani. Patru ani am locuit în viața lui Eminescu. Nu în biografia lui, ci în viața lui, care era poezia. A fost frumos, foarte frumos. Dar acum m-am întors în viața mea. Mă bucur că am reușit să închei un volum pe care visam de multă vreme să-l scriu. În timp ce lucram – de obicei noaptea, pentru că ziua aveam de îndeplinit alte obligații – mă obseda gândul că mi se va întâmpla ceva rău care mă va împiedica să termin cartea.

Cum să pretind că sunt critic literar dacă ajung la sfârșitul vieții fără să fi scris despre cel mai mare poet al nostru și unul dintre cei mai mari poeți ai lumii?

Să spunem că orgoliul meu profesional n-ar avea importanță. Tot trebuia să scriu cartea, pentru că treceau anii și nimeni nu se angaja s-o scrie. Apăreau tot felul de filosofări bombastice pe tema eminescianismului sau studii biografice detectivistico-fantasmagorice, dar întârzia să apară o carte de comentarii critice propriu-zise asupra poemelor sale. Nu se grăbea nimeni să explice ce anume îi place din fiecare poem și de ce.

Mulți cunoscuți ai mei, știind că în biblioteci s-au adunat, de-a lungul a peste un secol, sute de cărți despre Eminescu, mă întrebau de ce mai scriu și eu una. „Nu s-a scris destul despre Eminescu? Crezi că o să găsești interpretări mai originale ale operei lui decât cele dinaintea ta?”

Dar eu nu-mi doream să fiu, cu orice preț, original. Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se îndepărteze de textul eminescian. Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi!

S-a ajuns la aberații, la considerații critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. Multe cărți de specialitate, până și manualele școlare sunt pline de ele.

Inițiativa mea critică s-ar putea numi „întoarcerea la text”. Să citim încă o dată, cu atenție, poeziile lui Eminescu și să încercăm să înțelegem ce anume ne emoționează și prin ce mijloace.

Am avut surprize revizitând (cum se spune azi) poemele eminesciene. Am constatat cât de mult se înșală (sau cu câtă dezinvoltură falsifică realitatea) cei care susțin că succesul lui Eminescu ca poet se datorează exclusiv muzicalității versurilor lui. Am mai descoperit că părți considerabile din poemele eminesciene sau chiar poeme întregi n-au fost examinate și comentate niciodată de criticii și istoricii literari.

Dar mai mult decât orice altceva m-a surprins, încă o dată, frumusețea fără seamăn a poeziei lui Eminescu. Știam de multă vreme ce putere de seducție are această operă, dar admirația mea îmi rămăsese în minte ca o idee pasivă. Recitind-o acum cuvânt cu cuvânt, vers cu vers și poem cu poem, mă întrebam cu oarecare îngrijorare: o să mai simt ceea ce am simțit pe vremuri, când am descoperit-o? („Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodată?”)

A fost mai mult decât mă așteptam. În timpul lecturii, m-am simțit nu numai entuziasmat, ci și intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române. Le-a combinat cu o artă care seamănă cu magia. Tocmai de aceea, stângăciile din unele texte ale sale (în special din cele scrise în anii adolescenței) au făcut emoția mea și mai vie, dovedind că autorul a fost un om, nu un supraom.

Spun și eu (parafrazându-l prin inversare pe Marin Sorescu): Eminescu a existat! Chiar a existat, nu este un personaj de legendă! Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Și a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost! Poate învățăm ceva de la el. Sau poate ne dăm seama, măcar, că suntem în stare să realizăm ceva extraordinar, dacă unul de-al nostru a făcut-o cândva.