Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
22.06.2016

„Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe”

Deși au fost citite în aceeași ședință a Junimii, din 7 septembrie 1872, după întoarcerea lui Eminescu de la Viena și înainte de plecarea lui pentru continuarea studiilor la Berlin, poemele Înger și demon și Floare albastră se deosebesc flagrant între ele, ca și cum ar fi scrise de autori diferiți. Primul poem, silnic-demonstrativ, gata mereu să se prăbușească din cauza prea marii încărcături de comparații și metafore livrești, pare o piesă de muzeu și nu are rezonanță în conștiința cititorului. Cel de-al doilea, inspirat și plin de grație, comedie a condiției de poet dizolvată în melancolie, este emoționant și greu de uitat.

Înger și demon este în mod evident, deși indirect, influențat de ideologia și mitologia Comunei de Paris din 1871, care, cu toate că a durat doar două luni, a avut un ecou de lungă durată în spațiul european. Pledoariile socialiste pentru cauza muncitorilor și instigările de inspirație marxistă la „zdrobirea orânduirii” (înregistrate-parodiate în discursul proletarului din Împărat și proletar) se află la originea îndepărtată a poveștii de dragoste paradoxale imaginate de Eminescu.

Communecannon

1871 – Mulțimea răzvrătită ducând tunuri pe Montmartre

Protagoniștii sunt un demon și un înger, un lider al clasei de jos răzvrătite și o fiică de rege:

Ea ? − O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele/ Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;/ El răscoală în popoare a distrugerii scânteie/ Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.”

Ideea este, teoretic, productivă din punct de vedere literar. Un bărbat răzvrătit dă o sugestie de forță și masculinitate, iar o femeie din înalta societate poate oricând aprinde imaginația unui bărbat rudimentar. Până și în scena violului din romanul Răscoala al lui Liviu Rebreanu există un moment de atracție reciprocă între Nadina și Petre Petre imposibil de explicat altfel. Sunt pline și în vremea noastră ziarele de iubiri dintre prințese și grădinari sau dintre domnișoare studioase și rockeri. Cu alte cuvinte, iubirea imposibilă dintre o fiică de rege și un socialist încruntat, care cheamă mulțimile la luptă împotriva monarhiei, este psihologic plauzibilă:

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa/ Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,/ Câteodat’ − deşi arare – se-ntâlnesc, şi ochii lor/ Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.”

În special psihologia femeii este schițată clarvăzător de poet:

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;/ Ce puternic e − gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;/ El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.// El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară/ În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,/ Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,/ Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.”

Altceva din poem nu rămâne. Situațiile imaginate succesiv, începând cu prezența simultană în biserică a celor doi, sunt false, ca pozițiile în care erau obligați să stea – cu figuri surâzătoare − mirii de altădată în fața aparatelor de fotografiat. Iar limbajul poetic folosit suferă de o prețiozitate asfixiant-somptuoasă:

În biserica pustie, lângă arcul în părete,/ Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;/ Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,/ Palidă şi mohorîtă maica Domnului se vede.// O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;/ Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind/ Şi cununi de flori uscate fâşâesc amirosind / Ş’a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.// Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,/ Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,/ Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază,/ Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.// Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,/ Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;/ Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb/ Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.”

Dând dovadă de spirit critic, Ioan Slavici face următorul comentariu într-o scrisoare adresată în 1873 lui Iacob Negruzzi, după apariția poeziilor Înger și demon și Floare albastră în Convorbiri literare:

Mă întrebi de poeziile lui Eminescu. Eu le aflu mai slabe decât Mortua est. Este ceva forțat mai ales în Înger și demon. A doua poezie este mai bună.”