Alex. Ștefănescu„Departe sunt de tine şi singur lângă foc,/ Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc”…
Cu aceste două versuri, instantaneu al melancoliei unui om care și-a încheiat viața și o recapitulează, începe poemul Departe sunt de tine. Eminescu folosește inspirat verbul „a petrece”, nu „a-și aminti”, pentru a da de înțeles că este vorba de mai mult decât de o simplă retrospectivă și anume de o retrăire. Dacă acest verb are azi pentru români o irizație de sensuri euforic-nostalgice atât de bogată este și pentru că Eminescu l-a reconsiderat cândva, așezându-l într-un context nou și activându-i o energie semantică latentă. Nu întâmplător, până și în șirul de sinonime chef, chiolhan, zaiafet etc., petrecere se remarcă printr-o plinătate filosofică surprinzătoare la un cuvânt din registrul stilistic al frivolității. (Constantin Noica, un foarte bun cunoscător al limbii române, a fost și el interesat de misteriosul cuvânt petrecere, căruia i-a inventariat toate sensurile, de la acela de a însoți pe cineva – „l-a petrecut până la poartă” − și până la acela de a muri – „s-a petrecut din viață”.)
În Departe sunt de tine regăsim atmosfera morală din alt poem publicat în 1878, Singurătate. 1878 este primul an petrecut de Eminescu la București, după aducerea sa în redacția ziarului Timpul. Am putea pune în legătură plecarea poetului din Iași (unde măcar mai putea privi, în plimbările lui nocturne, la „geamul ce strălucea” al Veronicăi Micle) cu sentimentul de pierdere iremediabilă a iubitei și de încheiere a unui capitol din viață, dacă nu a vieții cu totul. Ca orice interpretare biografistă și aceasta ar fi însă naivă și involuntar caricaturală. Cei 383 de kilometri dintre București și Iași puteau fi parcurși cu trenul în 1878 în mai puțin de 6 ore (cam ca în vremea noastră!), astfel încât Veronica Micle putea fi vizitată oricând, fără mari sacrificii, sau putea veni ea în vizită la București. Nu era chiar totul pierdut! Și apoi, cele două poeme (care inițial nici nu aveau titluri separate, ci erau juxtapuse), fuseseră schițate încă din 1875. Plecarea la București l-a determinat pe autor doar să le dea din nou atenție și să le definitiveze.
Iași, Casa Pogor
Reiese clar și din alte texte: Eminescu avea felul lui de a iubi, fără legătură cu situațiile din viața reală (care constituiau doar ocazii de afirmare a viziunii lui asupra dragostei și furnizau acel minim material epic de care are nevoie o reprezentare poetică). Preferința lui era să iubească fără speranță. Și întotdeauna, plecând sau neplecând de la realitate, imagina o asemenea iubire. Femeia idolatrizată de el este sau pierdută în trecut, sau moartă, sau incapabilă să-l înțeleagă, sau atrasă de alt bărbat, mai puțin eteric, sau aflată la mare distanță etc. Reciprocitatea în dragoste funcționează numai în poeziile scrise cu spirit ludic, în care sunt reprezentate exclusiv preliminariile actului sexual, ca un joc plin de grație, sau în poeziile cu structură de basm, cu un happy-end specific basmului.
Poetul nu refuză dragostea, dar o acceptă (și o trăiește cu mare intensitate) numai în varianta de dragoste nefericită. Este ca și cum ar fugi de fiziologia dragostei, care îl înspăimântă prin vulgaritate. Pentru că o dragoste fericită (realizată) înseamnă inevitabil și fiziologie. „Că vinovat – avea să scrie Ion Barbu – e tot făcutul,/ Iar sfânt, doar nunta, începutul.”
Mi-ar fi plăcut ca Eminescu să poată cuprinde în mintea lui și o dragoste fericită, să fie în stare să transfigureze și fiziologia dragostei, făcând poezie înaltă inclusiv din binecunoscuta mișcare de du-te-vino și din secreții. Mi-ar fi plăcut să fi fost ca personajul lui Thomas Mann, Hans Castorp, care se uita visător-extatic la radiografiile doamnei Chauchat, contemplând arhitectura scheletului ei.
Dar, oricum, chiar și fără această depășire a unor inhibiții proprii secolului nouăsprezece, Eminescu avea o minte mai cuprinzătoare decât a celor mai mulți oameni; atât de cuprinzătoare încât te poți întreba dacă el a existat cu adevărat.
Spre deosebire de Singurătate, Departe sunt de tine nu conține nicio referire la condiția de poet. Este vorba doar de un bărbat și o femeie care s-au iubit cândva.
De un bărbat rămas singur și de o femeie pe care el și-o amintește în liniștea nopții, când de afară se mai aud numai zgomotele făcute de vânt:
„Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,/ Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,/ Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci/ Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;/ Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini/ Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…”
Această scenă constituie momentul culminant al poemului. Femeia care ar vrea să-i spună ceva bărbatului, dar renunță, ne provoacă o puternică emoție. Niciun mesaj, oricât de uimitor ar fi, nu ar avea un efect mai mare asupra noastră decât renunțarea la intenția de a transmite un mesaj.
