„De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.”

Era inevitabil ca Eminescu, interesat încă din copilărie de „doine, ghicitori, eresuri”, să fie sensibil la resursele de poezie lugubră ale străvechii credințe românești în „strigoi”. Unii antropologi cred că această credință își are originea într-un mit dacic (conform căruia morții neadmiși în împărăția lui Zamolxis – din cauză că au fost, în viață, personaje negative – ies din morminte noaptea și rătăcesc prin lumea pământească). În orice caz, în satele noastre s-au spus întotdeauna, seara, la gura sobei, povești despre strigoi, pentru a-i descuraja pe copii să se îndepărteze după lăsarea întunericului de casă (flăcăii povesteau și ei întâmplări cu strigoi ca să le înfricoșeze pe fete și să le facă să caute ocrotire în brațele lor).

Se instala uneori chiar o psihoză colectivă și sătenii recurgeau la o metodă stranie de a opri bântuirea unui asemenea spirit malefic: se duceau la mormântul omului despre care se credea că se transformase în strigoi, îl dezgropau și îi înfigeau un țăruș în inimă, omorându-l astfel definitiv (sau fixându-l pentru totdeauna în mormânt).

La Eminescu, în poezia Strigoii, ideea de strigoi este reconsiderată, pentru a deveni compatibilă cu o poveste de dragoste. Nu mai este vorba de întruparea post-mortem a unui om rău, ci de un fel de viață după viață de care are parte o femeie angelică, regina unor ținuturi dunărene, Maria. (O viață după viață trăiește și personajul lui Mircea Eliade, Christina, din romanul Domnișoara Christina, roman vizibil influențat de poemele eminesciene Strigoii și Luceafărul.)

Maria îi iese în întâmpinare lui Arald, conducătorul avarilor, ca să-l convingă să nu-i cotropească țara și (spre deosebire de Mircea Bătrân din Scrisoarea III care încearcă în zadar să-l oprească, prin elocvența lui, pe Baiazid) îl și convinge, făcându-l să se îndrăgostească de ea. Arald însuși evocă acest coup de foudre (cu implicații geopolitice, am zice azi), în timp ce stă de veghe la catafalcul reginei:

„Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;/ Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,/ Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;/ În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,/ Stătând un îndărătnic − un sfiicios copil.// La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…/ Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;/ Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,/ Cu mânile-amândouă eu faţa îmi ascund/ Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.// Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni/ Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,/ Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:/ La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?/ Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini?// Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,/ Mi-ai zis: «Aştept din parte-ţi, o rege cavaler,/ Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ţi-l cer…/ Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic − pe Arald».// Şi întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins./ Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,/ Arald, copilul rege, uitat-a Universul,/ Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,/ De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.”

De ce anume a murit regina, aducându-l pe Arald în situația de a veghea dezolat la catafalcul ei, nu ni se explică (despre Christina lui Mircea Eliade știm că a fost ucisă în împrejurările răscoalei țărănești din 1907). Poemul începe cu sfârșitul și anume cu imaginea trupului ei neînsuflețit, dar încă tulburător de frumos, depus într-un sicriu, sub bolta întunecată a unei vechi biserici creștine. După descrierea scenei sepulcrale, urmează monologul lui Arald (din care deja am citat) și, după monolog, ceremonialul înmormântării reginei. Din aceste trei momente se constituie partea I a poemului.

În partea a II-a, îl vedem pe Arald chinuit de dorința nebunească de-a o aduce înapoi la viață pe iubita lui (ca Orfeu pe Euridice). El se adresează în acest scop unui preot păgân, care are puteri oculte. Preotul recurge la un compromis: printr-un act de magie neagră o trezește pe moartă la o viață de strigoaică și, transformându-l și pe Arald în strigoi, îi dă posibilitatea să se întâlnească noaptea cu iubita lui.

În partea a III-a, și ultima, ne este relatată într-un stil declamativ-romantic o asemenea întâlnire. Conform concepției populare, strigoii nu au voie să rămână pe pământ după ce răsare soarele. Dacă întârzie fie și numai o secundă, mor definitiv, dispar în neființă ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. Absorbiți fiecare de prezența celuilalt, Arald și Maria uită de această regulă. Drept urmare, nimeni, nici măcar preotul păgân, cel inițiat în secretele ultime ale morții, nu mai poate să-i salveze. Îndrăgostiții plătesc, cu ștergerea lor definitivă din cartea lumii, fericirea de a se fi întâlnit.

Foto: ilustrație de Marcel Chirnoagă la poemul „Strigoii”