Alex. Ștefănescu
Reprezentarea cumplitei lupte de la Rovine, câștigate de români, se încheie cu aducerea în prim-plan a unui tânăr care, în timp ce oastea „se așază”, îi scrie iubitei rămase acasă. O narațiune cinematografică plină de dramatism are deci drept final o scenă lirică. Este un contrast bine gândit, de bun-gust, folosit și de regizorii de azi în filmele de război propriu-zise. Imediat după descrierea acestei scene, poetul… aprinde lumina în sală. Lumea evocată dispare fără urmă, în abisul trecutului. Se realizează, printr-un fel de declic (marcat grafic printr-un rând de puncte) , o întrerupere instantanee a reveriei, o întoarcere brutală la prezent:
„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi Irozii…”
Tot ceea ce fusese un spectacol dramatic, măreț și captivant ni se înfățișează ca un simplu exemplu într-un discurs despre eroismul irepetabil al lumii românești de altădată. Ca și în Epigonii, ca și în alte poezii, Eminescu se gândește visător la trecut și lucid la prezent. Cei mai mulți dintre oameni fac această discriminare involuntară, idealizând trecutul și judecând fără iluzii prezentul. Eroarea de receptare se repetă ciclic. Secolul nouăsprezece, detestat de Eminescu, pare un timp de aur pentru noi, cei din agitatul secol douăzeci și unu.
Este posibil ca, în realitate, Mircea cel Bătrân să fi fost un domnitor dictatorial și nedrept. Nu este exclus ca vistiernicul său să fi administrat incorect banii destinați înzestrării armatei. Poate că nu toți ostașii au dovedit, pe câmpul de luptă, curaj și spirit de sacrificiu. Dar toate acestea și multe altele se estompează ca urmare a faptului că reconstituirea epocii se bazează pe imaginație și nu pe o cunoaștere directă.
Când lasă trecutul și revine la prezent, Eminescu are grimasa de neplăcere a unui om care se desprinde dintr-un vis frumos. Realitatea imediată îl rănește. Să reluăm citatul:
„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi Irozii…”
Este bine ales verbul „a se învrednici”, solemn-cronicăresc, folosit cu sute ani în urmă de Grigore Ureche sau Ion Neculce pentru a consacra fapte demne de admirație. În prezentul lui Eminescu, ca și în prezentul nostru, verbul pare să nu mai aibă acoperire și aceea îl întâlnim mai ales în forma lui negativă: „nu s-a învrednicit să crească un copil”, „nu s-a învrednicit să facă o autostradă”.
În viziunea poetului, trecutul reprezintă un termen de comparație strivitor pentru prezent:
„În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;/ Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut/ Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?/ Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!”
Poetul trece în repetate rânduri de la trecut la prezent, din dorința de a fi elocvent și a face imposibilă orice replică. Alternarea este atât de rapidă, încât de la un moment dat se creează impresia că imaginile celor două epoci sunt aduse simultan sub privirea noastră. Când stau alături două fotografii, una cu Miss Univers și alta cu o femeie urâtă, cine ar mai putea contesta preferința pentru Miss Univers? Recunoaștem aici acea combinație de radicalitate șl autoritarism care conferă forță și articolelor politice ale lui Eminescu. Reflexiv și dilematic în filosofie, el devine apodictic ca un profet în tot ceea ce se referă la țara sa.
La impresia că opiniile sale sunt verdicte definitive contribuie și rimele sofisticate și grele, lucrate parcă în fier forjat:
„O eroi! Care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,/ Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,/ Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,/ Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii./ Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/ Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”.
