Alex. Ștefănescu
Poemul Scrisoarea III are o mare notorietate (e mult mai cunoscut, în orice caz, decât celelalte patru scrisori). Aproape toți românii au auzit de el, chiar și cei care nu l-au citit. Succesul lui comportă o explicație psihanalitică. Evocarea unui război pe care Țara Românească l-a câștigat, cu sute de ani în urmă, împotriva Imperiului Otoman e o compensație pentru un complex de inferioritate, specific locuitorilor unei țări lipsite de anvergură, care nu inspiră teamă. În 1994, când echipa de fotbal a României a bătut echipa de fotbal a Statelor Unite, la ea acasă, bucuria românilor a fost fără margini. Noaptea târziu, pe străzile Bucureștiului mii de oameni sărbătoreau frenetic succesul de peste ocean. O satisfacție asemănătoare a produs − și produce și azi – victoria de la Rovine, din 1395, a românilor împotriva invadatorilor turci, victorie precedată de un dialog dintre modestul, calmul, înțeleptul domnitor Mircea cel Bătrân și disprețuitorul, atotputernicul și mereu triumfătorul sultan Baiazid. Fiecare cititor, în timp ce parcurge poemul, își ia revanșa pentru înfrângerile suferite de-a lungul timpului ca român. Iar această retrăire a fericirii de a învinge un adversar aparent invincibil se transmite și celor care n-au citit poemul, dar cărora părinții sau profesorii le-au vorbit despre el.
Începutul poemului este ezitant și neclar, ca și cum Eminescu ar avea în minte o viziune de care este prea absorbit ca să o poată comunica. El suprapune mai multe narațiuni-parabolă, care se bruiază reciproc. 1. Sultanul visează că Luna coboară din cer, se transformă în fecioară și îi propune să trăiască împreună o dragoste absolută, care să devină însuși sensul existenței lor. 2. În continuare, sultanul are o revelație profetică (de altfel, când se va trezi va înțelege că mesajul venea de la profet): din inima lui crește un copac care se dezvoltă vertiginos și își întinde crengile peste întreaga lume. Nu poate fi vorba, desigur, decât de Imperiul Otoman. 3. Sultanul se trezește din visarea lui, o vede, la o fereastră cu gratii, pe frumoasa Alcatun, fiica șeicului Edebali și își dă seama că, împreună cu ea, va întemeia o dinastie care cândva va cuceri lumea.
Se poate glosa la nesfârșit (și, bineînțeles, inutil) pe marginea acestor istorii. De ce se precizează că sultanul domnește peste o limbă (o populație vorbind aceeași limbă) „ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă”? Turcii nu erau un popor migrator. Ce legătură există între posibila poveste de dragoste cu luna de pe cer și aceea cu „frumoasa Alcatun”? De ce, în reprezentarea alegorică a imperiului ca un copac gigantic, a cărui umbră se întinde peste întreaga lume, apare și o sugestie de prăbușire? („Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung/ Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător”). Este o presimțire a înfrângerii de a doua zi? Etc.
Analiza logico-semantică nu duce la nimic. Putem considera că întreg eșafodajul epico-liric de la începutul poemului are ca scop instaurarea unei atmosfere solemne, sugerarea grandorii imperiului care vrea să-și aservească o țară mică. În plus, ne putem delecta cu frumusețea unor versuri luate separat.
Trecerea de la trezie la vis este reprezentată de Eminescu printr-una dintre propozițiile sale memorabile, bazate pe o simetrie internă: „Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă.”
Iată ce bine încheie această propoziție prima frază (de patru versuri) a poemului:
„Un Sultan dintre aceia ce domnesc peste vr’o limbă,/ Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,/ La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;/ Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”
Remarcăm și alte versuri, blitz-uri care fac vizibile părți din frumusețea vieții:
„Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe”;
„Pulbere de diamante cade fină ca o bură”;
„Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde”.
