Alex. Ștefănescu 
Lui Eminescu îi reușește întotdeauna descrierea peisajului nocturn. Prin mijloace nemaifolosite de alții înaintea lui, ne face să vedem totul, ca și cum am fi acolo, și ne face să-l vedem în același timp pe el însuși cuprins de beatitudinea contemplării. Citind următoarele patru versuri din Scrisoarea IV, nu știm ce să admirăm mai mult: priveliștea misterioasă, plină de măreție, sau privirea poetului, care nu se mai satură să înregistreze splendoarea nopții:
„Luna… luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie/ Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,/ Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne/ Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne”.
Remarcăm, ca de obicei, concretețea sublimului. Alți poeți din secolul nouăsprezece își fac iluzia că reconstituie sublimul folosind superlative și interjecții. Eminescu acționează ca un inginer al frumuseții, explicând fabricarea sublimului în natură. Cum anume durează luna o cărare de văpaie pe suprafața mării? „Ca pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne”.
Ne vine în minte Leonardo da Vinci, care folosea în mod firesc știința (matematica, geometria, anatomia) pentru înțelegerea și reconstruirea armoniei lumii în laboratorul său de artist. În mod similar, privirea de visător a lui Eminescu datorează mult educației sale științifice. În descrierea peisajului nocturn din Scrisoarea IV, poetul explică și iluzia optică pe care o creează ridicarea lunii pe cer:
„Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,/ Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte./ Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape/
Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.”
În esența ei, poezia lui Eminescu este una explicativă, nu exclamativă. Numai la Shakespeare mai găsim o asemenea capacitate de înțelegere a lumii. Eminescu înțelege, printre altele, că în dragoste există o umilință care nu umilește. Nu este numai punctul de vedere al unui romantic, adept al unei iubiri absolute, duse până la autodesființare, ci și de acela al unui psiholog, care interpretează renunțarea fiecărui îndrăgostit la sine ca pe o formă de contopire cu celălalt și de servire a unei cauze mai înalte decât aceea a eului (această cauză poate fi, ca la toți oamenii, crearea unei noi ființe sau, ca numai la unii oameni, trăirea a ceva foarte înalt). Această ardoare a dăruirii – umilință care nu umilește − este ceea ce răzbate din cuvintele spuse de castelana aflată în luntre, pe mare, cu artistul care îi făcuse cu puțină vreme înainte o serenadă sub balcon:
„− Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,/ Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă./ Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,/ De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;/ Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,/ Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui…/
Dă-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei în laturi,/ Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi,/ Aş orbi privind într-înşii… O, ascultă numa-ncoace,/
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre/ Şi luceferii ce tremur-aşa reci prin negre cetini,/ Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…/ Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,/ După propria lor voie să ne ducă unde repezi,/ Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,/ Pretutindeni fericire… de-i viaţă, de e moarte».”
Butonul intensității trăirii este dat la maximum. Frumusețea de vis a nopții de vară, lascivitatea fastuoasă a naturii, farmecul plimbării cu barca pe mare, sub luna care proiectează pe apă o dâră de lumină, solemnitatea aristocratică a gesticulației celor doi îndrăgostiți, totul contribuie la idealizarea întâlnirii amoroase. O femeie mai precaută aflată în situația eroinei lui Eminescu ar remarca fără îndoială excesul de regie și s-ar întreba dacă nu cumva bărbatul cu ghitara a complotat cu luna, trandafirii și marea ca să o cucerească.
