Alex. Ștefănescu Ideea în sine de „plopi fără soț” nu are nicio semnificație lirică. Nu ne aflăm în situația de a deplânge singurătatea plopilor. Fiecare dintre ei era, oricum, cu soț (14 perechi, dacă luăm în considerare numărul de 29), singura excepție făcând-o ultimul. Ne-am putea gândi însă la ceea ce reiese din indicarea atât de precisă a situației plopilor și anume faptul că poetul, în peregrinarea lui obsesivă pe strada iubitei, îi număra. Este un element de psihologia dragostei pe care cititorii, gândindu-se la propria lor experiență sentimentală, nu pot decât să-l confirme.
„Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi −/
Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea −/ Tu nu m-ai înţeles.”
Sunt remarcabile și greu de uitat simetriile în oglindă care apar în construirea versurilor:
„Mă cunoșteau vecinii toți −/ Tu nu m-ai cunoscut.”;
„O lume toată-nțelegea − / Tu nu m-ai înțeles.”.
Aceste formule decis-sintetice, care au și o funcție mnemotehnică, țin de modul magic în care Eminescu folosește limbajul. Ele sunt replici fără replică, închid orice discuție, fac imposibilă relativizarea adevărului comunicat prin intermediul lor. Și au o muzică a ideilor care seduce. (O muzică a ideilor, nu un joc de sonorități al cuvintelor, cum crede un istoric la modă, Lucian Boia; străin de literatură și imprudent, el a încercat să-l minimalizeze pe Eminescu, afirmând că acesta i-a cucerit pe români exclusiv prin muzicalitatea versurilor lui.)
Cleopatra Lecca Poenaru
Dacă ar exista un detector de dragoste, acesta ar măsura, fără îndoială, până unde poate merge cu umilința un bărbat față de o femeie (sau invers) fără să aibă sentimentul că se umilește. Chiar și un rege, care nu se pleacă în fața nimănui, poate să îngenuncheze firesc în fața celei pe care o iubește, renunțând fericit la vanitate și abandonându-se stării de venerație. Această umilință o practică și poetul, mărturisind cu cât de puțin s-ar fi mulțumit în relația cu iubita lui:
„De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns!/ O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;// O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră, şi să mor.”
Modestia extremă, livrarea integrală și fără condiții a propriei ființe către celălalt funcționează însă unilateral și inutil, femeia ignorând dovezile de dragoste care i se aduc. Și atunci, bărbatul refuzat se… răzbună, aruncându-i în față reproșul că a ratat ocazia de a deveni iubita unui geniu și de a rămâne nemuritoare:
„Ai fi trăit în veci de veci/ Şi rânduri de vieţi,/ Cu ale tale braţe reci/ Înmărmureai măreţ”.
Această trecere de la implorare la admonestare este vulgară și surprinzătoare în cazul lui Eminescu. Există o etică a dragostei conform căreia nimeni nu are obligația să iubească numai pentru că este iubit. Cine îi spune unei femei puteai să intri în legendă dacă mă iubeai nu se deosebește prea mult de un director de azi care îi explică secretarei că, dacă i-ar fi cedat, ar fi avut casă și mașină.
Pe de altă parte, tocmai această alunecare – de altfel, de scurtă durată – în vulgaritate a asigurat succesul poeziei în rândurile publicului larg. Mulți bărbați se regăsesc în personajul orgolios care, neacceptat de o femeie, își aduce brusc aminte cine este el și o privește pe ipotetica lui iubită cu dispreț.
Prozaismul acestei schimbări de atitudine este salvat în cele din urmă de intensitatea copleșitoare, specific eminesciană, cu care este trăită dragostea:
„Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi.”
