Vară à la Fellini

Paradoxal, dar vara are ceva de carnaval. Adicătelea, pentru unii înseamnă animație, chef și culoare, pentru alții însă tristeți deghizate și amăgiri ascunse, pentru o vreme, în spatele măștii fosforescente a optimismului. Spun paradoxal pentru că, precum se știe, carnavalul s-a născut iarna ca un strigăt al desprimăvărării, al renașterii râvnite și necesare de dinaintea postului Paștelui. Acest carne vale, cum îl botezaseră milanezii, este de fapt o graniță. O graniță dintre clar și obscur, dintre important și neînsemnat, o frontieră stăpânită de percepție. Percepția imediatului, a aproapelui sau departelui, a sinelui, a vieții și care ar trebui să redea vitalitatea sincerității și a simplității.

Dar trecând peste spectacolul aparențelor, frumusețea verii constă, esențialmente, într-o arhitectură nevăzută a emoțiilor care evadează din logica zilelor obișnuite, tributare acelui must de care ne lovim vrem, nu vrem. Parada acestor emoții eliberate dă verii acea tentă de carnaval pe care o înțelege cel mai bine copilul din noi, sămânță a candorii latente care rămâne înlăuntrul fiecăruia, dar de care cei mai mulți uită. Unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii, Titanul de la Rimini cum i se spunea, regizorul care putea să oprească timpul, Federico Fellini, spunea că indiferent ce ni se întâmplă trebuie să ne păstrăm inocența copilăriei. Asta este condiția imperativă pentru a putea să ne explorăm interiorul cu obiectivitate și probitate și să purtăm un dialog firesc cu viața, o convorbire consistentă cu normalul. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă, spunea un alt genial creator, Constantin Brâncuşi. Și câtă dreptate avea!

S-a vorbit și se vorbește mult despre Fellini, s-a scris și se scrie încă despre extraordinara sa energie creativă, despre ermetica poetică a operei lui cinematografice și, în special, despre magia cu care putea îmbina realitatea cu fantasticul, rațiunea cu grotescul, cerebralul cu extravaganța. Filmele sale nu sunt doar meditații asupra artei, iubirii și vieții, ci sunt construite anume ca niște jocuri intelectuale în care liricul și imaginarul sunt cheile cu care poți recompune cutia unei lumi strivite de profan, de ignoranță, superficialitate și de o jenantă lipsă a bunului-simț. Dincolo de analizele, interpretările și comentariile legate de filmele sale, dincolo de premisele, mizele și intențiile lui de creator cred că s-ar putea spune că Fellini a vorbit, în esență, despre golirea omului de conținut, prădat de propria-i lege și lepădat de propria-i fire, despre golirea de conștiință, de compasiune, de altruism și armonie. Pe scurt, despre pierderea bunului simț, ca dar divin.

Tema călătoriei lăuntrice care străbate de la un capăt la altul creația lui Fellini a devenit simbolul unei autoreflexivități necesare omului modern care bâiguie despre sine, crezându-se și încrezându-se, și care nu înseamnă altceva decât o nevoie stringentă de a ieși din haotica mișcare a omenirii de după cădere și o reașezare în fire.

Lo sceicco bianco, La Strada sau Le Notte di Cabiria, ca de altfel toate primele sale filme aduc, de fapt, în prim-plan un subiect primordial, mântuirea. Din acest punct s-a făcut tranziția spre un alt subiect căruia Fellini i-a găsit substanța cinematografică. Omul otrăvit de mediul modern și pentru care tradiția a devenit doar o amintire. Așa s-au născut La Dolce Vita și Otto e mezzo, poate cele mai profunde discursuri filmografice ale lui Fellini. Ambele vorbesc despre viață, cu tot frumosul și urâtul pe care îl presupune ea. În fapt, adevărata viață nu este decât un soliloc al frumosului la care noi răspundem cu un monolog al urâtului. Îmi amintesc despre un mare sfânt contemporan care a spus odată o pildă care își găsește, într-o oarecare măsură, corespondentul în aceste două filme. Pilda spune cam așa: dacă întrebi o muscă dacă sunt flori într-un anume loc, ea îți va spune că nu știe, însă îți va arăta toate gunoaiele pe care le-a văzut acolo. Dacă întrebi însă o albină dacă a zărit vreo mizerie pe undeva îți va spune că n-a văzut așa ceva, pentru că în locul acela sunt numai flori. La dolce vita, filmul care i-a adus Oscarul pentru cel mai bun regizor lui Fellini, tocmai despre aceasta vorbește. Despre frumusețea ascunsă a lucrurilor și despre mierea pe care o putem găsi în miezul cel amar al unei crize existențiale trăite la maxim.

Manejul emoțiilor felliniene continuă cu epoca barocă a filmelor sale dominate de linia subtilă a amintirilor. Amarcord confirmă fabulosul poetic al acestui imens creator. Nu știm nimic, ci ne imaginăm totul, spunea Fellini ca un adevărat dicton baroc. Aceasta este sentința lui poetică și crezul său artistic. O sentință crudă, realistă, dar în care zace totuși o posibilă salvare. Adică să vrem să știm dacă nu totul, măcar mai mult, și să nu ne imaginăm nimic.

Cred că vara este anotimpul perfect pentru o cură felliniană care se asortează perfect cu impresionantul carnaval al spiritului postmodern. Și vă îndemn să vă delectați în această cură cu un supliment de lectură savuros. O carte de convorbiri care se găsește încă în librării și în care Fellini îi vorbește despre… Fellini unuia dintre cei mai importanți critici italieni de cinema, Giovanni Grazzini. O carte sățioasă, spumoasă și vie, o carte-carnaval, numai bună de citit la umbra tihnită a vacanței. Dar nu oricum, ci copilărind.

(sursa foto: cinemagia.ro)