Cristina Chirvasie
E evident! Trăim în epoca alergăturii și, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, sufletul ne stă la gură, gata-gata să iasă din pricina unei debandade ai căror stăpâni și sclavi suntem deopotrivă. Alergătura asta ne face să pendulăm între utilitate și util, între folosință, folosit și folos, între neapărat și necesar. Am mai vorbit și-n alte rânduri despre simplitate, care n-are legătură nici cu banalizarea și nici cu banalul, chiar dacă pesemne mulți dintre noi confundă aceste noțiuni. Simplitatea nu înseamnă ordinar și nici monoton, ci cu ea ar trebui să ne însoțim viețile ca să ni le putem trăi pe de-a întregul. Simplitatea e aceea despre care vorbea Socrate și astăzi ea a devenit o virtute pentru care nu mai merită să lupți. A fi simplu în secolul XXI înseamnă că ești un pic cam sărac, un pic cam nemodern, un pic cam obscurantist și, deci, ești un pic cam… depășit. Desigur, asta cred cinicii, aceia despre care vorbea și Henry Ward Beecher, un important propagator american de reforme și preot totodată. El definea cinicul modern (cel de la sfârșitul veacului al XIX-lea), care nu e departe de urmașul său postmodern, ca fiind o persoană care nu vede la altcineva niciodată calitățile, ci doar defectele, asemănându-se cu o bufniță, vigilentă pe întuneric, dar oarbă la lumină. Simplitatea, cu care se înfrățise demult Socrate, îmbracă spiritul și le împuținează pe cele ale trupului, fiind plămada adevăratei fericiri. Unii dintre noi însă, înțelegând până și asta greșit, fac zdrențelor paradă cum s-ar spune, etalându-și cu aroganță ponosirile veșmintelor și fălindu-se cu un închipuit surogat al simplității. Acestora le-ar striga, cu siguranță, și astăzi Socrate, precum i-a făcut odinioară cinicului filosof fals peticit: „Îți văd deșertăciunea prin mantie!„.
Dar să ne întoarcem la utilitatea care ne bântuie, această molimă modernă care ne strâmbă verticala și ne deshidratează mintea. Alergăm pentru că trebuie să fim competitivi. Alergăm pentru că trebuie să fim utili. Alergăm pentru că trebuie să avem randament. Cu alte cuvinte, semănăm cu un produs mai mult decât cu un producător. Cineva spunea odată că omul este puternic atunci când crede că este așa și că el devine util dacă se simte util. Vorbim așadar despre a crede și a simți, două verbe pe cale de dispariție în vremea noastră și care au legătură cu un altul, la fel de însemnat, a fi (cu adevărat) util. Cui? Desigur nu ție, ci celorlalți. Asta ține de fericire, nu? Van Gogh, lunatic cum era, s-a întrebat și el: Cum pot să fiu util? Și tot el și-a răspuns: Este ceva în interiorul meu, ce poate fi… Resorturile cele bune au fost sădite așadar în noi. Trebuie doar să le activăm, chiar dacă uneori această manevră ar putea să doară. Asta ține de înțelepciune și, vorba lui Eschil, dacă tot suntem sub semnul utilului: E util să devii înţelept prin durere.
Ei bine, am ajuns la filmul despre care vreau să vă vorbesc și care m-a făcut să mă gândesc la adevăratul triumf al utilului sau, mai bine zis, la triumful adevăratului util. Lansat în ianuarie 2016 la celebrul Sundance Film Festival (fondat în 1978 de Robert Redford) The Fundamentals of Caring (în regia lui Rob Burnett, necunoscut mie până acum) este cred unul dintre cele mai bune filme proaspete, chiar dacă nu se află în topurile comerciale recente care ridică cota și nota unei producții cinematografice. În spatele unui sinopsis succint se ascunde o sensibilă pledoarie pentru simplitate. Ben Benjamin, interpretat cu tonuri discrete, dar cu forță totodată, de Paul Rudd (pe care îl știm mai mult din comedii decât din drame și care are deja o carieră consistentă) încearcă să-și descarcereze sufletul, profund rănit de moartea fiului său și de un divorț pe care nu și-l poate asuma, înscriindu-se la un curs de asistență socială. Asta ca un soi de restaurare morală pe care și-o reclamă singur. După absolvirea cursului răspunde la un anunț făcut de o mamă îngrijorată și ocupată al cărui fiu de 18 de ani este țintuit în scaunul cu rotile din cauza unei suferințe incurabile. Trevor (interpretat fără cusur de Craig Roberts, un actor de numai 26 de ani și care are deja o biofilmografie impresionantă) devine unealta acestei descarcerări necesare la care Ben se supune prin propria-i voință. Filmul, cu tușe delicate de comedie, este un dublu prilej de reflecție asupra lucrurilor cu adevărat importante și are capacitatea de a transforma un fapt, poate pentru unii divers, într-o lecție obligatorie despre cum să porți o povară sufletească și despre ieșirea la lumină care necesită nu numai o mobilizare imaterială, ci și una fizică, care o împlinește pe cea dintâi.
Fundamentals of Caring e un film curat, făcut cu mijloace cinematografice elementare, dar nu simpliste, pe care l-aș asemăna cu un ochi limpede de apă ascuns între stânci și la care numai escaladându-le cu grijă poți ajunge pentru a-ți potoli setea. Și, mai mult decât aceasta, producția lui Rob Burnett este un film despre libertate ca eliberare și nu doar ca o ieșire din echivoc și care propune o temă esențială pentru vremurile pe care le trăim – iubirea aproapelui.
