Cristina Chirvasie
Am dat săptămâna aceasta peste Amurgul gândurilor a lui Cioran. Uitasem de ea. Nu știu de ce până acum am ocolit-o. Am deschis-o la întâmplare și mi s-a oprit privirea pe o frază pe care am rumegat-o ceva vreme. Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe, scria Cioran. O propoziție care nu-ți pune mintea în dificultate. Completarea acesteia însă o transformă dintr-o simplă și sigură afirmație într-o frază puțin mai greu de digerat. Spunea Cioran… reflex al unei existenţe care nu e capabilă decât de ea însăşi. Deodată lucrurile s-au complicat și mintea mea a început să se joace cu fraza aceasta, căutând algoritmii potriviți, ca și cum ar fi mânuit nervos magicul cub al lui Rubik (cea mai vândută jucărie din lume și care și-a transformat inventatorul în primul milionar comunist). Și tot rodându-mi mintea cu fraza asta mi-a devenit din ce în ce mai clar că bucuria este soră cu sinceritatea. Nu poți fi pe deplin bucuros dacă nu ești sincer. Cu tine și cu ceilalți. Asta e o condiție obligatorie a existenței depline. Însă negația lui Cioran, pe care a strecurat-o ca o atingere scurtă de la scrimă, nu mi-a dat pace prea curând. Adică cum nu e capabilă decât de ea însăși?
De cele mai multe ori avem tendința – și sunt convinsă că-mi dați dreptate – să complicăm lucrurile. E o înclinație, devenită în modernitate un reflex, pe care o avem atunci când ne dorim ceva, când facem ceva și, mai ales, atunci când vrem să părem mai zeloși decât suntem. M-am lăsat și eu mânată de această înclinație și-am început să elucubrez pe marginea frazei ițite din cugetarea lui Cioran până când am amețit, așa cum mi se întâmpla la mare când clădeam pe mal un castel-stalagmită din nisipul ud pe care îl lăsam să mi se prelingă din mână, bobiță cu bobiță. M-am gândit că, la urma urmei, de ce trebuie eu să le înțeleg pe toate și-am lepădat într-o clipă toate stalagmitele din nisipul minții mele neputincioase. Și dintr-o dată s-a făcut lumină! De ce mă leg de o negație când urmează un cuvânt extrem de valoros. Capabil! Capabilă decât de ea însăşi. Adică simplă! Bucuria ca reflex psihic al unei existențe simple. Adică, omogenă, neprefăcută, fără fasoleli. Întâmplarea a făcut ca în aceeași zi în care jocul minții mele a fost captat de fraza lui Cioran să dau peste cuvintele lui George Călinescu. Tot despre bucurie. El spunea că bucuria este clocotul şi chiotul faptei. Ei, acu-i acu! Deci, bucuria e și clocot și chiot și reflex… Cu alte cuvinte, e ardoarea, râvna și pasiunea cu care am fost dăruiți, fiecare la rostul lui.
Cred că dintre toate genurile de film (mă refer la feature films sau, cum se spunea odată, nu neapărat corect, filme artistice) cele care își află rostul sunt filmele biografice. Asta pentru că sunt construite pe realitate. E drept, interpretată mai mult sau mai puțin, romanțată și ambalată într-o viziune personală a creatorilor producției respective. Important însă este că personajul și situațiile nu sunt plăsmuiri. Dacă ne gândim la faptul că ecranul (mic sau mare) îți fură timpul, privind dintr-un scaun cum trăiesc alții, am putea zice că filmele n-aduc cu ele nimic bun. Și într-un procent covârșitor așa și este. Din păcate. Însă filmele biografice, atunci când sunt bine gândite, pot deveni pagini importante dintr-un compendiu al modelelor.
Există roluri memorabile croite după personaje remarcabile. Și aici am putea înșira o listă destul de consistentă de filme, majoritatea mult premiate, de la The Pianist (cu Adrien Brody în impresionantul rol al lui Wladyslaw Szpillmann), A Beautiful Mind (cu Russel Crowe în rolul genialului Forbes Nash), Schindler’s List (cu Liam Neeson în rolul enigmaticului Oskar Schindler), The Aviator (cu Leonardo DiCaprio în impunătorul rol al industriașului-inovator Howard Huges), Cleopatra (cu fermecătoarea Elizabeth Taylor), The Queen (cu magnifica Helen Mirren în rolul Reginei Elisabeta II), Coco avant Chanel (cu Audrey Tautou în rolul titular) și ajungând la The Iron Lady (cu Meryl Streep în uluitorul rol al lui Margaret Thatcher) sau cu Julie & Julia (cu aceeași Meryl Streep într-un rol fermecător, cel al scriitoarei Julia Child).
O listă preferențială și subiectivă desigur în care am menționat-o nu întâmplător pe Meryl Streep în două rânduri.
Nu pot estima, pe o imaginară scală a bucuriei, dragul și gradul în care acești actori și-au întâlnit personajele însă, cred că dintre ei, Meryl Streep este cea care își lasă această bucurie să dea pe-afară. Acolo, în prim-plan, ceea ce se vede în spatele privirii vorbește de la sine. Această cea mai nominalizată actriță a Hollywood-ului este paradoxală.
Actriță de compoziție, care își poate dezvolta rolurile în registre total diferite, netributară unor șabloane minimale și necantonată în modelul filmului american, Meryl Streep este mereu surprinzătoare și își tratează personajele cu franchețe, adică și cu sinceritate și cu simplitate la un loc. Tot privirea este cea care o trădează. Tehnica ei pe asta se bazează. Mi-am dat seama că, ori de câte ori mă pregătesc s-o văd sau s-o revăd, intru într-un soi de așteptare cu neașteptare. Dacă ar fi trăit Benjamin Franklin probabil c-ar fi fost de acord să atașeze celebra sa cugetare cum că bucuria este piatra filozofală care transformă totul în aur la repertoriul (cel puțin din ultimii ani) ai acestei colosale actrițe.
Curând, pe marile ecrane, va ajunge și la noi o producție promițătoare semnată de Stephen Frears (regizor nominalizat la Oscar, BAFTA și Globul de Aur și multipremiat la Veneția și Berlin), o comedie savuroasă care o aduce pe Meryl Streep alături de Hugh Grant. Florence Foster Jenkins este un film biografic absolut încântător, o poveste emoționantă, sinceră, simplă și plină de pasiune, bine pusă pe peliculă și care nu trebuie ratată. Un film despre bucurie, iubire și ardoare. Că doar, la urma urmei, ce e bucuria? E minunea minunilor și coroana iubirii, cum zicea Horia Roman Patapievici. Da, dar ca să fie deplină și capabilă trebuie să fie împărtășită. Că altfel, nu e bucurie!
(sursa foto: cinemagia.ro)
