STELA, o grădină de om

Se spune că cerul e grădina stelelor. O metaforă sensibilă și ușor naivă, care ascunde însă în ea o profunzime care o saltă peste nivelul unei simple afirmații poetice. Nu știm cum e cerul, deși îl vedem, nu știm cum sunt stelele, deși ele ne luminează nopțile.  Astronomii spun că știu, deși n-au făcut un pas prin cer. Astronauții au o părere despre toate astea, dar tot privind din perspectiva omului legat de cele de jos… Cerul trebuie privit cu inima până când va veni vremea să-l pășești cu sufletul. Revenind la metaforă… ea leagă două noțiuni abstracte printr-un ceva concret. Grădina. Știm cum arată o grădină și știm că ea se aseamănă cu bucuria verii, cu un bien–être la care visăm, nu numai estival.

Îmi place o expresie, pe care n-am mai auzit-o însă de mult. O grădină de om. E una dintre cele mai bogate expresii legate de om și de bucuria de a fi Om. Bucuria de a te întâlni cu viața ta în fiecare dimineață, de a o saluta cu simpatie și de a-ți împărți toate cele ale zilei și ale nopții cu ea. O grădină de om se spune despre cineva când e simpatic. Iar simpatia aceasta nu e o stare superficială, ci una care aduce cu sine și empatia. Fără a fi în pericolul unei elucubrații inutile, aș face legătura între simpatie, empatie și teatru. Dar nu cu formula lui generalizată, ci cu cea pe care breslașii scenei o consideră a fi în registrul minor al artelor spectacolului. Revista a fost socotită multă vreme, și sigur de unii încă mai este, o formulă de spectacol ușoară, poate chiar banală și, pe alocuri, un soi de circ… fără animale. O considerație eronată pentru că, dintre toate formulele teatrale, Revista este singura care presupune empatia. Un actor de dramă sau de comedie naște, desigur, simpatii în public, dar nu are nevoie să empatizeze neapărat cu acesta, pentru că rolul îl limitează într-o bună măsură. În teatrul de revistă lucrurile stau nițel altfel. Dacă nu simți publicul, dacă nu-i intuiești starea și așteptarea, atunci prezența ta în fața lui e de prisos. Ca să fii actor mare nu trebuie să faci roluri mari, dar trebuie obligatoriu să știi să faci roluri mici.

Am scris acest preambul cu gândul la una dintre cele mai vivace actrițe pe care (și greu îmi este să vorbesc la trecut) a avut-o scena românească și căreia pot spune că i-au venit mănușă cuvintele celebrului regizor Jean-Claude Brialy care zicea despre actorii de comedie că sunt posesorii unui bagaj artistic aparte și au putința selectă de a-și colora memoria. Nu cred c-ar fi greșit să vorbesc despre teatrul Stelei Popescu. Trecând peste comentariile nuanțate, fezandate, extrapolate și superficiale ale unora sau altora, nu poți să nu bagi de seamă 50 de ani din cariera unui actor. Ce a reușit să facă Stela Popescu prin teatrul ei? Pe scurt, actriță a Teatrului de Comedie pentru aproape un sfert de veac și a Teatrului de Revistă Constantin Tănase pentru… o viață, doamna Stela Popescu a colorat teatrul, a scos comicul din cutia scenei și l-a coborât în public. A dat teatrul jos din copac, cum s-ar spune, și l-a arătat lumii cu o afectivitate debordantă. L-a îmbrăcat în costumul firescului și a defilat cu el la braț pe Calea Victoriei și nu numai și asta în vremuri din ce în ce mai gri. Stela Popescu a ales. A ales publicul și nu scena. Avanscena și nu culisele. A vrut să fie mai aproape de oameni, punându-și sufletul pe tavă în fața lor. A adus cu sine un stil inimitabil și inconfundabil, reușind să traducă, cu sinceritate, un nume de Popescu într-un brand. Se spune că un brand se naște pentru a îndeplini o promisiune și o misiune, iar în cazul doamnei Stela Popescu promisiunea a fost talentul său și misiunea teatrul.

Alături de Ştefan Tapalagă şi Victor Stănculescu

(sursa foto: metropolis.ro)

Rolurile din film nu sunt de neglijat. Producțiile cinematografice în care a jucat nu au fost unele importante, deși, despre un film cum este Cantemir al regizorului Gheorghe Vitanidis nu poți spune că a fost lipsit de consistență. Dar acesta e cu totul alt subiect. Așadar, deopotrivă, doamna Stela Popescu a colorat și scena și frame-urile cinematografice. Dar a mai făcut un lucru. Dând viață unor personaje, nu toate supuse amprentei comicului, ea și-a dăruit arta și glasul Teatrului Național Radiofonic, îmbogățind Fonoteca de Aur cu roluri de o coloratură excepțională. De la Goldoni la Ionesco, de la Mușatescu și Caragiale la Molière, de la Brecht la Machiavelli, de la Băieșu la Cehov, Baranga sau Sebastian, rolurile ei pe scena Teatrului de la Brașov sau de la Teatrul de Comedie și cele de la Teatrul Național Radiofonic au adus publicului acea bucurie pe care numai o grădină de om ți-o poate da.

Alături de Aurora Leonte şi Ion Lucian

(sursa foto: okmagazine.ro)

Stelele care cad cheamă ochiul mai mult decât cele care luminează, spunea Iorga. Asta ar trebui să ne întristeze și să ne bucure totodată. Să ne întristeze pentru că ne  învrednicim să ne uităm la ele din ce în ce mai rar și, mai ales, atunci când cad. Să ne bucure pentru că, dacă n-ar fi ele, cuprinși de nebunia unui azi care ne acaparează pe de-a întregul, am uita de grădina cerului. Și-ar fi păcat…

(sursa foto cover: okmagazine.ro)